Iarta-ma cititorule de te-am facut sa astepti cu sufletul la gura urmatorul episod. Valurile nestavilite ale prezentului m-au purtat intr-o alta sfera ceva mai realista si anume castigarea existentei. In fine. Cred ca deocamdata am mai rezolvat ceva din datoriile creditorilor mei si am un ragaz sa va mai spun cateva din pataniile mele.
Crezi ca e usor sa intrii in belele? Nu. Trebuie sa detii maiestria inocentei, nestiinta raului si puterea de a crede ca tot ce zboara se mananca pentru a putea accede in rolul de poznas sef. Si uite asa, inarmat cu aceste suave si dulci arme ale tineretii, am intrat eu in colimatorul Regimului.
Dupa toate caznele si greutatile duse de ai mei in timpul verii, venea vremea relaxarii pentru ei. Incepea scoala. Ei scapau de "pacoste" pentru cateva ore bune, eu, he he, aveam teren nou de sotii si traznai. Nu ca nu mi-ar fi placut la scoala. Era fascinant totul. De la lectiile predate cu indarjire de Doamna Adriana, indarjire care mergea pana la infricosatoarea rigla subtire cu care ne administra "10 la palma" daca nu aveam tema facuta, pana la pauzele mult prea scurte in care uniforma de scoala devenea din costum proaspat calcat, carpa de dormit a lui Labus, toate erau minunate si fascinante.Dar cele mai fascinante fiinte de la scoala tot fetele ramaneau.
Cum incepusera deja sa rasara frumusetile din ele si nu mai erau doar niste baieti cu par lung cercei in urechi si rochite pepit, incepusem si noi baietii, sa "legam" prietenii, sa le scriem in albume, sa le conducem acasa ducandu-le ghiozdanele, asa ca niste "barbati adevarati", cum ne faloseam noi intre noi. Nefiind nici foarte rasarit, nici frumos, nici destept, nu prea aveam succes la domnisoare, si nu ca nu m-as fi straduit. Pe vremurile acelea ca si acum tot baietii "Macho" contau. Nu astia din categoria si altii.
Acuma, domnisoara de care va vorbesc, si pe care pusesem eu ochii, a aparut asa, ca din senin, intr-o buna dimineata la noi in clasa. Doamna Adriana ne-a prezentat-o. Ne-a spus ca R. ( nu folosesc decat initiala numelui sau deoarece 1. este o persoana publica, 2. nu cred ca isi mai aduce aminte de mine, 3. nu cred ca isi mai aduce aminte de eveniment, 4. nu cred ca o intereseaza), venise direct din Columbia unde invata foarte bine si parintii ei ii facusera o onoare ca o inscrisesera la scoala in clasa ei si ca parintii ei erau mari, etc. Ma rog. Nu aveam eu prea mare incredere in ce spunea Doamna deoarece eu auzeam altele. Pai cum naiba sa vina ea tocmai din Columbia in Romania, cand toti se chinuiau sa fuga din tara? parintii ei aveau buba la pricepatoare? Mai tarziu am aflat printre soapte si susoteli ca fusesera reprezentanti ai patriei iubitoare prin Columbia dar patria ii chemase si pe ei inapoi ca sa nu cumva sa se columbineasca de tot.
Blonda, svelta, draguta de-a dreptul, desteapta si tare la "inglish" si "columbish" , era visul oricarui aspirant la marire printre baieti. Singura chestie pe care nu o mai tin minte e daca purta ochelari pe atunci. Parca nu. Dupa ce abordarile directe ale multora esuasera, dupa ce incercarile de "ai cumva un creion in plus" cu intentia de a-l returna in drum spre casa, erau elegant deturnate, toti pretendentii renuntasera. Stand deoparte, studiasem miscarile tuturor colegilor mei si vazusem pe rand cum dau gres. Vazind eu aceste lucruri mi-am spus ca pentru o domnisoara speciala se cere o abordare speciala, asa ca am incropit un plan mai ceva ca Partidul cand raporta recolte record la hectar.
Pai nu eram si noi indoctrinati in ale partidului de prunci? Nu aflam noi cum si ce sa facem ca sa ne fie bine sub indrumarea mamucai si tatucului si a partidului? Ei si cum eu intelesesem ca toate lucrurile din tara asta sunt ale tuturor, m-am gandit ca as putea si eu sa ma folosesc de ele o perioada, asa ca am inceput sa zvonesc pe la colturi ca "uite daca M ar fi prietena mea as face Ateneul casa mea particulara unde o sa ne crestem copii", tot nu pricepeam eu pe atunci cum e cu scartaiala aia de viori cu care imi impuiau capul marte de marte bunicii mei, si voiam sa ii dau cladirii o utilitate practica, sau " Daca ar vrea sa fie prietena mea, as face din cladirea Guvernului palatul meu ", alta aberatie dar zau ca nu vedeam utilitatea unui guvern in conditiile in care toate mergeau ca pe roate si inaintam cu pasi repezi spre...nici eu nu intelegeam bine spre ce dar inaintam.
Babibabum. Vreme de exact cinci secunde, atit a durat momentul meu de glorie, dupa ce vestile au circulat din gura in gura pana la urechile domnisoarei, am fost privit ca o posibila si ipotetica speranta. Dupa aceea am primit acelasi tratament ca si ceilalti. Din punctul meu de vedere, castigasem. Avusesem cinci amarate de secunde, chetie pe care ceilati nici macar nu o pupasera. Eram in al noualea cer. In imaginatia mea credeam cu tarie ca, daca mai scornesc ceva cat de cat asemanator, poate poate ii voi trezi interesul si cine stie?
Nu am mai apucat sa ii trezesc nici macar vre-un ultim neuron adormit in schimb, am trezit dihania. Sub forma Doamnei directoare. Ma rog. Nu aveam eu sperante de prietenie de la dansa caci juca in alta liga, mult mai mare, dar dansa avea alte idei. Drept pentru care am fost invitat prieteneste, a se citi purtat de urechi, in biroul dansei, pentru o discutie "amicala". De unde naiba sa stiu eu ca de fapt tot ceea ce spusesem eu fusese interpretat cu totul altfel de catre profesori? Si cum in perioada aceea era o adevarata vanatoare de astfel de specimene ca mine, care tradau o educatie dusa in totala contradictie cu litera partidului si a conducatorului iubit, devenisem un element perturbant, un specimen abject, bun de aratat cu degetul si aruncat in temnita. Dupa minunata discutie avuta cu mine, intre patru ochi, a urmat o umilire publica in fata clasei. Inca imi aduc aminte cuvintele scrise pe tabla ,de asa zisii colegi ai mei, cu litere de o schioapa, "Proces Politic". Desi m-am simtit ca dracu in acele momente, speriat de enormitatea masinariei dezlantuite impotriva mea, speriat de bataia pe care am primit-o inainte si dupa ce parintii mei au aflat pe rand de aberatiile mele verbale, mi-a ramas in minte chipul domnisoarei M. Impasibil si indiferent. Ca si cum nu insemnam nimic pentru ea la fel cum nu insemnam nimic pentru regimul gata sa ma striveasca pentru ca avusesem curajul sa spun ce imi doresc.
Insa nu toate au fost in zadar. Desi M ramanea un bastion de neatins, am atras atentia altor fete si am intrat si eu in randul lumii. Dupa ce toata tevatura iscata de pe urma scandalului sa linistit, incet incet am intrat in vorba cu alta tinara. Dar cum nimic nu e vesnic, a venit vacanta de iarna si am uitat de prieteniile de la scoala si am plecat in cucerirea partiilor de la Cumpatul.
In vremurile acelea, statiunea Cumpatul, undeva pe langa Sinaia, era rezervata artistilor. O strada ce urca uneori lin uneori mai abrupt poalele Casariei, marginita de vile semete si brazi inalti, o oaza de liniste, in care veneau sa creeze sau sa se recreeze regizori, actori, scriitori, poeti. Aici i-am cunoscut pe unii dintre idolii mei ca Haralamb Zinca si Ion Hobana, oameni ale caror scrieri mi-au incantat tineretea. Fermecat am fost de HZ care in nenumarate randuri, stand cu noi la masa, imi istorisea intamplari ce mai tarziu le regaseam scrise in cartile sale.
Acuma ei veneau aici sa se odihneasca si sa scrie. Nu stiu insa daca aveu chiar timpul sa o faca pentru ca, in proportie de nouazeci la suta din timpul scurt alocat unei zile de iarna, toata strada era un chiot si un urlet de copil. Acum parca nu mai cade atita zapada cita cadea pe atunci. Insa in cele vremuri, de cum dadea frigul un pic mai apasat, un strat gros de zapada se asternea pe strada si noi, eram in culmea fericirii. Strada cred ca are in lungime cam doi kilometri sau trei. Inchipuitiva o liota de treizeci de maimute urlatoare, astiea eram noi, plecand de la vila Compozitorilor, vila 10 cum i se spunea pe atunci, calare pe sanii de lemn sau de metal sau pe capace de lazi de gunoi, oprindu-ne jos de tot la vila Enescu in aceleasi ragete de sleahta frioasa dar fericita. Nu conta ce venea pe strada. Nu conta nici macar cel ce se dadea cu sania langa tine. Conta doar mirajul vitezei si al lunecusului alb ce se intindea in fata ta asteptand parca sa il parcurgi mai repede si mai repede, fara sa te opresti. Si dupa ce ajungeam jos, ne luam aparatele de alunecat in spinare si urcam toata strada inapoi pentru a o lua de la capat. Parintii aveau alte treburi si nu ne supravegheau. Nici nu aveau de ce. In zece ani cat a durat aceasta minunata poveste, in fiecare iarna, nu a disparut nimeni, nu sa ranit nimeni, grav si mai ales nimeni nu a sarit peste vreo masa fie ea de dimineata, pranz sau seara. De la sapte dimineata pana tarziu in noapte strada Cumpatul rasuna de chiotele si vociferarile noastre, si cateodata de bodoganelile vreunui cetatean surprins in mijlocul strazii de armada de sanii, si dat cu picioarele in sus.
Imi aduc aminte, intr-o seara, ne-am gandit ca nu mai vedem bine drumul la coborare in anumite portiuni si ca trebuie sa gasim o solutie sa il luminam. Si ne-am pus pe cautat solutii. Unii au venit cu lanterne pe care le-au lipit cu banda izolatoare pe cadrul saniei, altii cu lampase cu lumanare inauntru pe care le tineau in maini, si altii...cu ochi buni care nu aveau nevoie de lumina. Cum lanterna pe care o pazea cu sfintenie Mama Coca era interzisa pentru utilizarea in asfel de scopuri, desi facusem ceva eforturi cu rugaminti, plansete si rugaciuni, am decis ca era timpul sa ma reorientez.
Trebuie sa va spun ca in zona respectiva, departe de vilele unde locuiam, era si un poligon de tragere unde din cand in cand veneau militarii in termen sa-si insuseasca deprinderile tragerii cu arma. Cum in zilele acelea un detasament isi facea vecul prin poligon, am decis ca era momentul sa incerc o figura. Vazusem eu ca soldatii aveau pentru tragerile de noapte, un fel de felinare cu care activau fosforul de pe catarile pustilor. Mi-am zis ca un astfel de felinar era numai bun pentru ce imi trebuia mie si luindu-mi inima in dinti am plecat in poligon. Dupa multe incercari si implorari, am capatat un felinar defect despre care mi se spusese ca daca il fac sa functioneze ma angazjeaza ca electrician in companie caci se chinuisera toti si nu reusisera sa il repare.
Cu prada in maini, am alergat inapoi la cantina statiunii, care era cam pe la jumatatea strazii Cumpatul, ca sa imi fac rost de scule caci trusa mea cu strictul necesar era in Bucuresti. Lanterna, caci asta era de fapt, era o lanterna ceva mai speciala. Avea un acumulator care se incarca de la un mic dinam actionat cu o maneta. Dupa ce dadeai de cateva ori din maneta repectiva aveai cateva momente lumina. Numai ca in cazul utilajului meu, maneta nu mai functiona. Adica ea se misca dar dinamul nu mai intra in functiune. In jumatate de ora masinaria era complet desfacuta pe o masa libera din cantina si unsa cu ulei de "floare". Pusa la loc piesa cu piesa, parea ca dinamul de data asta dadea semne de miscare. In graba mea, in timpul asamblarii, nu am observat un fir ceva mai gros care isi pierduse o parte din izolatie si facea contact cu carcasa metalica a lanternei. fericit de faptul ca reusisem sa-i bat pe electricienii din armata, am inceput sa incarc frenetic lanterna ca sa observ daca functioneaza. Am impins butonul de aprindere al becului si am fost rasplatit cu un fascicul de lumina galben intens. Functiona.
Am instalat lanterna pe sania imprumutata, am uitat sa va spun ca sania nu era a mea si o imprumutasem contra unei serii de zece PIF-uri date pe timpul cat eu luam sania de la un localnic, si vajjjj pe strada inapoi in hoarda. Frig afara, manusile ude leoarca, de fapt eram tot ud din cauza zapezii intrate pe sub toate hainele, dar ce conta, aveam sanie cu lanterna tare? Aveam.
Tocmai se lansa o noua sarja de coborare, si pozitionat undeva pe la mijlocul grupului, imi incarcam lanterna ca sa nu o fac pe timpul coborarii. Si pornim. Vorba poetului "vijiind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie" asa veneam si noi. Numai ca la un moment dat, aghiuta, stiti amicul meu vechi, ma imbie sa pun mana pe carcasa lanternei, asa, ca sa verific daca e bine fixata. Mai tineti minte acel fir de care va vorbeam? Ei bine, firul respectiv, face contact cu umezeala din manusa mea si trimite un impuls electric prin manusa. Socul ma face sa-mi pierd echilibrul si sania scapa de sub control. Ma aflam intr-una din curbele din apropierea restaurantului, in fata mea, geamurile si intrarea in bucataria restaurantului. Incercand sa ma tin vitejeste cu o mana de sanie si frecandu-mi cealalta mana socata de piept, nu imi dau seama ca ma indrept direct spre usa bucatariei prin care intru la propriu ca politaii aceia din filme cand intra intr-un apartament suspect. Usa subtirica nu rezista asaltului meu, se farama bucati. Bucataria este un puc lasata sub pamant deci de la usa pina la pardoseala bucatariei sunt cateva trepte. In dreptul treptelor la vreo trei metri, o masa lunga metalica. In captul mesei o marmita gigant cu capacul deschis si cu apa in ea. bineinteles ca aghiuta nu considerase destul faptul ca ma traznise cu lanterna asa ca face el ce face si in continuarea miscarii de distrugere a usii, imi ramine destula inertie pentru a ateriza direct pe masa metalica. Acuma Metal pe metal, lustruit bine, cu un pic de zapada, se aluneca perfect nu? Asa ziceam si eu. Si uite asa, cu coeficiuentul de frecare aproape zero, aterizez cu sanie cu tot in monstruoasa marmita. Apa e rece, sania praf, eu sunt fleasca si mai apare si doamna bucatareasa alarmata de zarva din bucataria ei linistita. Aghiuta isi rade in pumni si se face nevazut, fericit de pozna ce facuse si raman eu sa platesc oalele sparte...adica marmita sparta.
Inutil sa va spun ca HZ a ras o saptamana de ciorba de Dimi pe care era sa o manace la pranzul de a doua zi. Surprinzator insa povestea a fost luata ca atare, un accident, si am scapat nevatamat, doar cu cateva vanatai la genunchi si coate si cu o faima de ingredient de ciorba. Pai daca nu poti fi erou, merge si de-o ciorba nu?
No comments:
Post a Comment