Amintiri din junime 2

  Trebuie sa va spun ca de la bun inceput, ai mei mi-au zis minitehnicus sau mesterica, pacoste, belea, stricatot, apelativul depinzand in mare masura de cel care, ramas cu gura cascata ca la dentist, vizualiza sau simtea pe propria lui piele, ultima mea creatie mecanica, acvatica, balistica sau de alta forma. Adevarul era ca imi placeau lucrurile care se invarteau, miscau, balanganeau, sau in fine faceau ceva si nu erau statice si amorfe ca mobila din casa. Ma fascina roata in special cu multiplele ei forme ovala, opt, circulara si mai apoi parghiile si funicularele. In funiculare devenisem la un moment dat profesor pina cand intr-o buna zi am reusit marea performanta de a transporta un butuc de lemn de vre-o patru kilograme de la etajul intai al casei in care locuiam, ocolind un unghi drept, pina in fata usii de serviciu de la parter.
  Am renuntat dupa aceea la funiculare pe deoparte datorita faptului ca, la vremea aceea credeam ca aflasem cam tot ce se putea sti despre acest subiect si in al doilea rand, cel mai important de altfel, ca ma cam ustura fundul si nu prea puteam sa stau pe el dupa corectiile primite de la tata care, in dorinta lui nestavilita de a termina mai repede cu indatoririle de familie si a pleca sa zburde ca taurasul in calduri prin Herastrau, venise mai devreme acasa.
  Acum o sa ziceti, ca tata a dat in mine fara motiv si ca era gelos pe mine fiindca eu dovedeam mai mult talent tehnic decit el la funiculare despre care dansul nu stia decat ca merg pe sarma...Nu a dat saracu' fara motiv... Motivul era simplu si trona in partea dreapta a capului sau. Acuma hai sa ne punem si in locul sau... cum ar fi sa vii acasa, cu gandul aiurea la hopai topai-ul cu donsoara L prin Herastrau si sa te trezesti ca de dupa coltul casei se repede spre tine un bustean si te carpeste fara drept de apel, adaugind la gandurile frumoase cu doamna L si niste cintezoi, cuci si alte zburatoare ciripitoare cu obicei timpit de a zbura in cercuri stranse si provocind, mare necaz, distrugerea caschetei de ofiter. Acuma omul nu cred ca era suparat pe faptul ca ii sifonasem ganditoarea si ca fusesem la un pas de ai imprastia materia cenusie pe o usa de stejar masiv, sau ca de acum in colo cascheta lui putea fi folosita eventual pentru capul cine stie carei sperietoare de ciori, nu ca am fi avut ciori in cartier. Cred ca era suparat ca, in toate filmele in care cad sau se pravalesc la vale busteni e unu' care urla cit il tin bojocii "Cadeeeeeeeeeeee". Acuma in cazul lui neintimplandu-se asta era putin nedumerit si incerca sa afle de la mine de ce. Inchipuiti-va un tip bine facut, la vreo 30 de ani, inalt , cu par ondulat tuns scurt, ochi caprui, imbracat in uniforma kaki cu trese de locotenent balmajind ca o moara stricata "de ce", incercand sa-si tina echilibrul cu o mana de un perete, si cu cealalta mana cascheta, simbolul ofiteriei lui acum ajunsa mai rau ca trocul de laturi al lui Labus, cainele meu de paza, incercand se pare fara succes sa alunge stolurile de cuci ce-i intunecau vederea si-i umpleau creierii de ciripituri mai ceva ca sirena lui Vasile Roaita.
   Dupa ce am reusit eu sa-i explic printre racnete de durere, caci incepuse operatiunea de corectie cu centironul de la brau, versiunea mea de "Viata bate filmul", al meu tata a disparut in baie de unde nu a mai iesit vreo ora. Atunci cand a iesit era ceva mai bine. Cel putin nu mai avea privirea de betiv de bodega intoxicat cu posirca de prune indoita cu zahar. Inca bulversat, si-a luat cascheta si servieta din piele de porc si dus a fost. Nu a scos omul o vorba si vreo trei zile nu a mai fost de vazut pe acasa. Presupun ca a mers la doamna L unde a zacut si s-a vaitat, caci asta era stilul lui, iar aceasta din urma a prins o ura pe mine de nedescris. De ce spun asta? Pai pentru ca doamna cu pricina, a ajuns la un moment dat a doua sotie a tatalui meu. Eu imi facusem iar sperante ca tata o sa ma ia cu el si cu doamna sa fim o familie, ca asa promitea dinsul cand ma scotea la promenada, ca pe Labus in lesa, sa impresioneze noile lui cuceriri sau sa-i arate doamnei ca imi purta de grija. Asi. Doamna nu a vrut sa vada decit in vizite scurte piciorul meu prin ograda ei. Pesemne se temea de funicularele mele. Dar nu-i bai nu ma suparam eu dintr-o asemenea gogomanie. Aveam alte orizonturi de explorat.
  Ca multi dintre prietenii mei, locul nostru de joaca pe atunci era fie pe strada fie in parcul Ciresarii iar duminica, daca aveam noroc mergeam in Herastrau.  Pe vremea aceea nimanui nu ii era frica sa isi lase copilul la joaca nesupravegheat daca avea mai mult de sapte ani. Aia copilarie! Si ce ne mai hirjoneam prin iarba si nisipul de prin parc; ce ne mai dadeam "pina la bara" cu leaganele din fier; ce ne mai aruncam pe topogane inchipuindu-ne ca suntem pirati sau astronauti..Dar toti prietenii mei erau gelosi pe mine pentru ca eu aveam ceva dupa care ei tanjeau cu invidie. Eu aveam maidanul.Ahaaa. Tarimul lui Barba Albastra, comoara ruginita a templierilor, maidanul, groapa de vechituri a cartierului era lumea mea plina de necunoscut. Si trebuia explorata.
   Maidanul, in realitate un loc ramas viran intre doua case, a mea si a vecinului. Pe locul respectiv fusese o casa dar, la finalul celui de al doilea razboi, in timpul unor bombardamente executate asupra Garii de Nord, o bomba ratacita cazuse pe acea casa spulberind-o cu tot cu ocupanti. In imaginatia mea, alimentata si de povestile din timpul razboiului istorisite de bunici si de descoperirea singurei ramasite din prispa casei bombardate pe care scria "Bine Ati Venit" in marmura, imi formasem eu o idee cam de ce a fost bombardata casa aia. Pai cum altfel? Pe prispa casei mele si pe cele ale vecinilor, pe care le cercetasem in fuga uitandu-ma printre leaturile gardurilor, nu scria nicaieri nimic. Nu va e deja clar? Of. Sunteti grei de cap. Pai astia ii asteptau pe americani mai. De-aia le scrisesera pe prispa mesajul. Dar americanii cum nu pricepeau o iota romaneste, cine stie ce indicator suspect au crezut ca e si pac o bomba. Si uite asa m-am facut eu cu un maidan de toata frumusetea, pe care spre marea mea bucurie si spre cosmarul lui mos Antemir, cel cu care imparteam maidanul, il cutreieram toata ziua.
  Maidanul asta era impartit in doua. Jumate era un maldar de fiare vechi, masini de spalat, televizoare, carucioare, si tot ce romanul nu mai are nevoie prin casa si nu are unde sa arunce, si celalata jumatate, o frumoasa gradina de legume, cu straturi de rosii, castraveti, ardei, ceapa, si alte chestii din astea care erau mandria lui mos Antemir si cosmarul meu in materie de tehnologie. Caci mereu imi incurcam experimentele printre straturile de rosii sau castraveti ale lui mos Antemir si acesta din urma mai mai ca nu facea atac de apoplexie cind vedea urmarile trecerii mele pe acolo. Bine nu ii stricam straturile lui zilnic pentru ca aveam si eu curte unde concepeam mare parte din proiecte. Dar maidanul, maidanul era sursa de tehnologie. Si din greseala, atunci cind saream gardul de la mine din curte pe maidan mai calcam peste vreun strat de ceapa si-l faceam terci. Dar asta numai la inceput. Cu timpul, si datorita trosnelilor repetate primite de la tata cu adresa directa de la mos Antemir, am invatat sa sar "printre straturi".
  Intr-una dintre diminetile de vacanta, iunie, cald deja de pe la vreo zece, imi fosgaia prin minte tristetea. Aceeasi tristete exprimata atit de drag in cuvinte de un domn Basescu dar pe dos in cazul meu. "Vara nu-i ca iarna". Adica, ziceam eu in mintea mea, zapada nu e, frig nu e, sania daca o scot din sopron o sa harjaie si nu aluneca deloc. Bine, aveam eu ceva experimente de producere a unui alunecus similar cu cel de pe timpul iernii dar succesul fusese moderat si drept sa va spun, dupa ce incerci sa transformi 50 de metri patrati de curte frumos aranjata cu gazon in alunecus bazat pe un noroi clisos executat prin inundarea curtii cu multa multa apa, si iti dai seama ca va fi oricum prea tarziu sa o avertizezi pe Severa care, impetuos lansata in urmarirea unei pisici furacioase ce alerga cu prinzul meu in bot, nu va observa diferenta consistenta a  terenului in primele zece secunde.
  Ce a urmat va intrebati? Pai cotoiul fiind mai speriat de apa decit de urmaritor, se hotaraste sa dea piept cu dusmanul si executa fulgerator o intoarcere la 180 de grade combinata cu un triplu salt treapta-genunchi-batic si scapa din incercuirea ucigasa, lunecand pe spatele urmaritorului, cu tot cu copanul meu de pui in bot. Buimacita de indrazneala animalului dar fara sa isi dea seama de schimbarea aderentei solului, Severa incearca sa puna frana impetuoasei sale deplasari. Ghinion de nesansa. Aderenta gradinitei in care cu aproximativ o ora inainte se lafaia un gazon extra este cvasi nula. Drept pentru care miscarea sa continua fara a intampina rezistenta sau franare de orice fel. Si ca in mecanica corpurilor aruncate in vid unele spre altele, Severa ca urmare a celor doua miscari cea de inaintare cuplata cu disperata incercare de a-si lasa corpul pe spate pentru a frina, cade de-a dreptul in fund, cu picioarele cracanate in fata, si patineaza pe dosul ei vreo cinci metri, pina cand, din nefericire se opreste cu un trosnet surd intr-un prun batran, ce din greseala intersecta traiectoria ei, pe care il incolaceste cu bratele si cu picioarele.
  Vreo trei minute nu s-a auzit decat vijiitul apei care inca curgea in curte pentru ca eu doream sa fac cit mai mult noroi nu? Dupa care in gemete si icnete, biata Severa incearca sa-si dezlipeasca trupul de prunul pe care il imbratisase mai ceva decit pe iubitul ei necunoscut. Cred ca ar mai fi lenevit o vreme sa comunice cu natura in acest fel intim dar, din nefericire, ii era cam rece la cur din cauza apei ce baltea in gradina. Drept pentru care, la un moment dat reuseste sa se desprinda din imbratisare si pleaca , clatinindu-se ca o rata beata, suduindu-ma in romano-magriara. Tot ce am inteles din sudalmele ai a fost "las' ca vine diseara tactu' acasa si vezi tu..." Nu a venit in seara aia da si cand a venit, am furat-o si pentru patania asta.
   Si cum cugetam eu asa la patania cu noroiul dar vrand al naibi de mult sa-mi demonstrez mie insumi ca vara poate fi ca iarna, catam cu ochii spre sursa mea de inspiratie si material de constructie, maidanul.Si il vad. Trona in varful gramezii de fiare, scorojit dar cu roti. Era un landou de lemn, din primele modele de landouri postbelice , cu roti de tricilcleta Ceaika cu spite. Si ma loveste si inspiratia sub forma unui rahatel de porumbel, drept in frunte. Fara sa stau prea mult pe ganduri, sar gardul despartitor, si culcand la pamant un strat de ceapa si unul de morcovi alerg spre implinirea visului meu devenit realitate. Cercetez cu infrigurare starea sasiului landoului care pare in buna regula. Modalitati de demontare...opt suruburi din acelea de lemn si trenul inferior cu roti cu tot poate fi al meu. Acuma sa stiti ca nu plecam in aplicatii fara trusa de scule la mine. Intotdeauna aveam la mine surubelnita patentul si cheia de la bicicleta mea, asa doar de control, daca era nevoie de ele sa fie la indemina. Scot surubelnita din buzunar si infrigurat ma apuc sa desfac suruburile cu pricina. Ignor cu desavarsire strigatele lui nea Antemir care, ca un vultur la panda, ma luase in colimator deja si se indrepta amenintator cu pasi de melc spre poarta de la maidan.
  Fac un calcul rapid. Mai am trei suruburi de desfacut si apoi un drum fulger pina la gard cu prada. Mai am timp. Mos Antemir are de parcurs vreo zece metri pina la poarta, trebuie sa caute cheia, sa nimereasca gaura de la lacat, am timp sa beau si un suc pina apuca el sa intre in gradina sa vada prapadul. Deci, ma reintorc la demontarea suruburilor si intr-un final recuperez sasiul si rotile. Urmeaza o deplasare rapida spre gard, bineinteles cu jumulirea virfurilor a vreo trei rosii ce isi intinsesera vrejurile in calea mea, o miscare umar-sold-fund pentru aruncarea prazii in siguranta peste gard, si apoi saritura hotului inapoi in curte. Asta cu saritura o vazusem intr-un film cu Marlon Brando la cinema si eram indragostit de ea, asa ca o foloseam cu fiecare ocazie.
  In siguranta in curtea mea, acolo unde mos Antemir nu putea sa intre, imi cercetez din nou prada. Perfect. Deja vedeam cum sa atasez cadrul la sanie si deja anticipam invidia prietenilor mei la vederea acestei nastrusnice inventii. Derept pentru care fara multa tevatura, pornesc in cautarea saniei mele vechi, sanie pe care suspectam ca tata a primit-o cadou de la tatal lui cand a facut el cinci ani. Cum in vremea aceea nu prea existau scule electrice de gaurit ca sa pot face o legatura solida intre sanie si cadru prin intermediul unor suruburi de fixare, am decis ca niste bucati de sirma de legat garduri e numai buna pentru a obtine acelasi efect. Fara sa mai pierd timpul, in cam douazeci de minute, sania era cocotata ferm si legata cu sarma pe cadrul cu roti iar eu imi admiram saniocarutul cu un ochi critic.
  Sa nu credeti ca mos Antemir se lasase batut.Nu. Ajunsese cu chiu cu vai la gradina, contabilizase deja prapadul rezultat si venise sa vorbeasca cu Severa. Acuma vocile lor amenintatoare proferau diverse epitete gen "Pacostea aia de puradel", "jigodia aia mica", " haimanaua aia", restul pierzandu-se in bolboroseli maghiaro-romanesti. Cum nu aveam chef la momentul repsectiv ca cineva sa dea cu ochii de inventia mea, ma gandesc sa o ascund intr-un sopron ce se afla in fundul curtii.
 Zis si facut. Trag saniocarutul de capastru spre sopron si ii caut o ascunzatoare. Sopronul cu pricina servea drept magazie de carbune si lemne, si pe linga astea mai erau depozitate si citeva butoaie goale de motorina. Ascunderea saniocarutului in spatele butoaielor era cea mai buna solutie am gandit eu, asa ca, le-am dat un pic la o parte cu ajutorul unui mangealic facut cu o coada de lopata, vezi, invatasem deja rolul pirgiei si a punctului de sprijin in mod empiric si experimental, si am strecurat saniocarutul in spatiul creat.
  Ca sa nu bata la ochi, am inceput sa pun deasupra inventiei mele diverse bidoane ce zaceau pe ici pe colo, mai pline sau mai goale de diverse lichide, vopsele, diluanti, si ca sa intregesc camuflajul, am aruncat si o plapuma veche ce se destrama la fiecare atingere , plapuma pe care dormea Labus cind era prea frig la el in cotet si se refugia in sopron. Ca sa fiu sigur ca asunzatoarea nu o ia la vale, proptisem rotile cu citeva cioturi de lemn luate din rindurile de lemne frumos asezate in sopron pentru la iarna.
  Intre timp, mos Antemir si Severa ajunsesera deja la concluzia ca sunt o pacoste si ca nu se poate face nimic cu un copil ca mine ai carui parinti nu au nici o responsabilitate, si plecasera fiecare in treburile lui. Eu ardeam de nerabdare sa imi incerc inventia dar nu prea mai era timp ca deja se facuse destul de tarziu si nu aveam loc de manevra inca. Pina seara, cu toate incercarile mele de scapare nu am reusit sa-mi testez saniocarutul.
  Nu a fost sa fie. In acea seara, fiind vineri, toata familia trecea prin calvarul spalatului. Bine ne spalam noi zi de zi da vinerea ne dadeau si apa calda. Nu va ganditi ca eram racordati. Nu. Stateam la casa doar si aveam sobe si boiler cu lemne. Dar asa se decisese in familie. Baie calda numai vinerea. In rest ne calim. Asa era din tata in fiu, soacra, nevasta, fata in casa. Io vroiam si dimineata apa calda da te pui cu partea ofitereasca din familie? Cum incercam eu sa scancesc un pic, imediat sarea conu' Gheorghe, sotul bunicii mele cu gura, ca in razboi...Degeaba voiam eu sa argumentez ca nu mai suntem in razboi. Nu aveam succes. Si era asa de rece apa aia, ca ma spalam ca pisica mereu. cu varfurile degetelor ca sa minimizez suprafata de atingere a apei cu pielea mea.
  Deci parintii au inceput pe la vreo sase seara sa incinga boilerul, ca sa ne imbaiem. Si colac peste pupaza, venise si tata acasa sa faca si el un dus ca deh avea o intalnire simandicoasa, nu cu doamna L, cu alta, si nu voia sa dea de banuit. Domana L stia ca tata e de serviciu la unitate si munceste din greu. Va dati seama ce ar fi fost daca pe vremea aia erau deja telefoane mobile? Scuza asta nu ar mai fi tinut si doamna L l-ar fi prins pe tata urgent cu soalda. Dar nu era asa si in vremurile alea aveam un telefon fix din ebonita neagra, ce avea masuta lui lacuita tot neagra, intr-un colt discret al camerei de zi, flancat de doua fotolii negre acoperite cu plus visiniu. Ce mai, o comoara telefonul asta si merita pus la loc de cinste.Bineinteles pina am descoperit eu ca are patru suruburi pe spate si surubelnita mea se potrivea la ele.
  Acuma un boiler pe lemne are nevoie de lemne ca sa functioneze nu, adica apa calda nu se produce arzand aer. Drept pentru care, tata a purces cu doua galeti, asa se transportau lemnele din sopron in casa, cu galeata, sa ia lemne. Imi cam tremura mie pipota stiind ca locul era fierbinte si putea fi descoperita inventia mea, dar m-am imbarbatat la gindul ca o ascusesem bine. Pina nu l-am auzit intrand gafaind in casa mi-a stat inima cat un purice. Usurat l-am urmarit cum urca scarile si isi depune incarcatura de lemne in baie si se apuca sa faca focul.
  Fara sa o mai lungesc mult, face domnu tatal meu baie, ca se grabeste, merg si eu la dus insotit de Severa bineinteles ca sa se asigura ca ma spal bine pe unde trebuie, rusinos as zice eu da te pui cu nebunii astia cu gandiri invechite? Nu te pui.Si se termina si ritualul baii, si casa se linisteste. Domnu tata pleaca in crailic si eu tocmai ziceam ca am scapat o zi fara sa fac vreo boroboata care sa dea in scatoalce.
  Nu.Nu.Nu. Nu-i asa. Pardalnicul ala de Scaraotchi ma pandea si ma prindea pe unde putea. Asa ca abea ce ne linistisem si ajunsesem prin paturi sau ne ocupam cu ascultatul emisiunii in limba Romana la" Voice of America", care fie vorba intre noi, din cauza bruiajului comunist parea mai mult un concert de muzica avangardist-progresista la care spectatorii se decisesera sa fluiere in cor ca sa isi primeasca banii pe bilete inapoi, decat stiri despre ce naiba se mai petrece prin lume, cand un vuiet si un zdranganit de fiare si bolovani ne scoala din paturi. Bunica mea, "Anju'" cum ii spunea Severa, urla, Cutremuuuuuur , Gicule ia copilu' si sari in usa, Gicu adica tata Gicu fiind sotul bunicii mele. Dar casa nu era zgaltaita de miscari telurice. Zgomotul ce se stinsese venea din spatele casei de afara. Am inghetat sub cearceaf. Banuiam eu cam ce se intamplase dar habar nu aveam cine naiba intrase in sopron si declansase totul.
  Coborind la iuteala de la etaj, impreuna cu bunica si bunicu, am iesit in curte aprinzand lumina din gradina. Usa de la sopron era deschisa si o aratare plina de ate si fulgi siroind a zemuri rosii, albe, albastre si caramizii, se chinuia sa se extraga dintre bidoane si sticle sparte. Dupa citeva eforturi scuipaturi si sute de injuraturi de sfinti, dumnezei, pasti, si alte din astea sfinte, ne-am dumirit a cui era vocea. Era tata. Ce cauta in sopron? Pai ii promisese pipitei cu care se intalnea in seara respectiva ca ii duce o sticluta cu petrosin ca sa isi curete nu stiu ce chestie de matase. Si uitase sa prepare sticluta inainte de a pleca si isi adusese aminte abea la coltul strazii. Cum mai avea timp a zis ca mai bine se intoarce si cauta o sticluta in care pune niste petrosin si fuguta se duce la intalnire ca totul dureaza putin. Ei nu a fost asa. A durat vreo saptamana sa ii scoata tatei toata vopseaua si penele din par, din urechi, si de prin alte parti. Combinatia de vopseluri si lichide diluante cu pene a fost atit de puternica in cat si la o saptamana dupa incident, timp in care facea baie zilnic, tot putea a benzinarie de la o posta. Am scapat de cafteala de data asta ca bietul de el a dat vina pe ala care pusese de-a valma toate bidoanele si sticlele acolo. Si uitucul isi amintea ca ultima data cind au fost aranjate el le aranjase acolo deci, sa invinuit singur. Eu am tacut chitic pana azi cand oricum el nu-mi mai poate face nimic din lumea dreptilor. Dumnezeu sa-l ierte. Dar zau ca as fi meritat-o nu?