Monday, June 27, 2011

Amintiri din Junime 6

   Stiti cat de placut e sa fii nestiutor ? Habar nu aveti si sunt convins ca nu doriti sa incercati vreodata.Dar sigur vi sa intamplat. In vremurile junimii mele, artele frumoase erau la mare pret. Nu ca as fi pus eu pretul corect pe ele dar erau cei mari care o faceau. Si de voie de nevoie eram tarat la concerte, la teatru, la film. Pe atunci, daca scoteai cumva pe gura expresia "ma plictisesc" imediat te trezeai cu Dostoievski in mana sau erai transportat val vartej cu tramvaiul 20 la "Studio" la cinemateca sa vezi cine stie ce gala de film. Cred ca din cauza spaimei mele de cultura  nu ma plictiseam niciodata. Aveam atitea de facut pe afara...Dar uneori trebuia sa dau nas cu arta si cu exponentii ei artisti. Uneori in cele mai ciudate circumstante.
    Pe atunci, una dintre cele mai promitatoare interprete de muzica usoara, era Angela Similea. Cred ca imi aduc aminte si de ce imi placea. Vocea suava, dulce, puternica, imi aducea farime de liniste si bucurie in al meu suflet mic si zbuciumat. Imi aducea aminte de a mea mama, care uneori, cand isi mai aducea aminte ca exist, ma incanta povestindu-mi de artistii pe care ii intalnea zilnic in colosul pe atunci TVR.
   Cum curiozitatea mea nu avea margini cand venea vorba de tehnica iar cutia magica cu imagini miscatoare reprezenta supremul in domeniu atit cat puteam eu atinge la acea vreme, nu scapam nici o ocazie in a o bazai pe mama sa ma ia si pe mine in sanctuarul ei din televiziune. Intr-o buna zi in sfarsit imi face pe plac. Drept pentru care ma infiintez tantos la poarta institutiei cu pricina, tarr mama, mama coboara din turn, se face bonul "cu buletinu' dumneavoastra doamna", si iata-ma intrat in cetatea imaginilor eterice.
  Masini uriase, stive de monitoare, zgomot de ventilatoare, lumini orbitoare, dinozauri cu mai multi ochi sticlosi gata sa te inghita si sa te transporte electrificat intr-o fractiune de secunda la mii de kilometrii distanta si oameni sute de oameni alergand, vorbind, agitand desfasuratoare, strigand in interfoane, cantand, plangand, recitand, filmand... Asa am vazut eu televiziunea pe atunci.
  Cum "doamna de beton armat" nu prea avea timp de mine pentru ca era in plina pregatire a unui album duminical, gaseste o portita de scapare si ma trimite nici mai mult nici mai putin cu o echipa la o filmare "pe teren". Habar nu aveam ce e aceea o filmare si cu ce se mananca dar tare mai doream sa aflu. Asa ca, ne-am inghesuit intr-o dacia 1100 TAXI patru oameni. Unul avea un magnetofon sofisticat cu el, stiam cum se cheama ca imi aratase mama la ea acasa  hardughie similara cu roti, altul avea o cutie ciudata cu mai multi ochi mai mici si mai mari pe care scria ARRIFLEX si pe care o pazea si o ferea ca pe ochii din cap, o domnisoara imbracata dragut, bruneta sau roscata nu mai stiu exact, carliontata des, simpatica foc, dar care nu stiu ce rol avea, si subsemnatul, bineinteles pe locul din fata.
   Ajungem noi la locul faptei, recte padurea de la Baneasa, nenea ala cu ARRIFLEXU', se apuca sa zica de unghiuri, lumini, soare, trepiede, si alte alea, nenea cu magaoaia cu roti isi pune niste difuzoare pe urechi si incepe sa butoneze la magaoaie, numai domnisoara n-avea nici o treaba. In tot timpul ala in care ceilati se agitau, montau fiare, reglau butoane, trosneau lazi de cine stie ce scule, dinsa lalaia. Da Da... Lalaia. Intr-un final, dupa cateva ore de chin si mosmondeala, aud si eu in sfarsit cuvintele "motor", "sunet", "actiune"...toate racnite de nenea cu ARRIFLEXU'. In momentul acela magaoaia cu roti prinde viata si incepe sa cante cu o voce tare cunoscuta urechilor mele. Tanti care lalaise pana acum, canta si ea, surpriza aceleasi cuvinte de pe banda cu aceeasi voce...ba nu. Parca vocea ei era mai frumoasa. Raman interzis. Minunea se intampla in fata mea. Poate ca atmosfera, soarele strecurat printre frunzele abea mijite ale padurii, paianjenul pe care il gasisem intr-un tufis cu plasa plina de boabe de roua, paianjen pentru care nenea cu ARRIFLEXU' mai mai ca ma pupase de bucurie ca ii dadusem "un cadru de inceput" si muzica...ba nu muzica, vocea aceea minunata, ma rascolea cu frumusetea ei.
   Cu regret am parasit cateva ore mai tarziu "locatia", dupa ce trasesem vre-o trei "duble", si nu mai era "pelicula" pentru aparatul de filmat. Ajunsi inapoi in televiziune, ne-am despartit plecand fiecare in drumul lui. Am revenit in cabina de montaj a mamei mele, unde prima intrebare a fost "Ei ti-a placut interpreta?". Care interpreta zic eu... dupa care ma dumiresc ca despre fata care lalaia era vorba si revin in forta, da are o voce frumoasa. Da nu canta ca Angela Similea , ma lansez eu, canta mai frumos ca ea. Moment in care toata lumea aflata in acel moment in cabina de montaj izbucneste in ras. Contrariat, astept sa se potoleasca, dupa care , din priviri incerc sa primesc o explicatie. Viorel Sergovici, omul cu ARRIFLEXUL, care venise intre timp si se amuza si el copios pe seama mea, se indura de mine si imi spune ca interpreta era de fapt Angela Similea. La cateva ore de la intamplare, vizionam prin "masa" materialul filmat in ziua aceea. Angela a intrat in album in duminica urmatoare, cu deschiderea pe paianjenul descoperit de mine, cantand o ruga la o floare de cires. 
   Melancolia mea nu a durat mult pentru ca, la doua zile de la momentul cu pricina, Bubulina, va amintiti, trabantul bunicului meu, ma elibereaza din cusca din Caraiman 123 si ma poarta din nou pe drumurile patriei cu destinatia Bucegi.
   Daca nu stiti cine este Bubulina este timpul sa va fac cunostinta cu ea. In detaliu. Bubulina este una bucata trabant "made in Germany" pentru care Tataie robotise ani in sir la ICL Alimentara 3 in calitate de inspector. De ce Bubulina? Pentru ca e galbena. Ca o bomboana. Acuma chiar daca are aspect de bomboana sa nu va inchipuiti ca e la fel de buna si de dulce. Vati gasit. Bubulina e cel mai temperamental trabant nemtesc fabricat vreodata. Una dintre ciudatenii ar fi faptul ca desi parintii ei ziceau ca trebuie sa bea numai benzina cu ulei, Bubulina cam tusea la astfel de fluide si se simtea bine numai daca avea si o doza de petrol lampant prin benzina. Deh pe vremea aceea aditivi se faceau la pompa nu curgeau din pompa si fiecare aditiva cu ce avea. Unii cu petrol, unii cu alcool si unii chiar cu tuica. Pe de alta parte bubulina avea o pasiune pentru accesoriile feminine. Mai ales pentru ciorapii de dama cu "Lycra' pentru care se pare ca avea o afinitate debordanta. De cateva ori, tataie o fost nevoit sa o priveze pe Mamaie de ciorapii din picioare ca sa ii fabrice Bubulinei curea de ventilator, sau filtru de impuritati la rezervor. Dar cand era de mers in concediu, intotdeauna Bubulina era la datorie. mai cu trosc poc, mai cu un rezervor dat jos la jumatatea lui DN1, isi facea treaba.
    Si uite asa cu Bubulina carand angaralele noastre, am poposit in Busteni intr-o frumoasa amiaza de vara. Cum masina ramanea jos si noi trebuia sa ajungem la Babele, tataie o parcheaza cu nadejde intr-o panta pe langa statia de teleferic din oras. Coada nene la teleferic. Coada ca la circ. Parca tot poporul romanesc se decisese in ziua respectiva se se catere la munte. Cum noi stateam citeva zile la Babele, nu ne prea grabeam asa ca ne-am asezat linistiti la coada. Intr-un tarziu, asudati si bine obositi de orele pierdute pe scarile statiei de telecabina, reusim sa ajungem sus. De acolo, pana la Babele mai era cit o zvarlitura de bat. Pana cand isi instaleaza ai mei rucsacii, eu apuc sa dau o tura sa vad si eu cum e cu babele alea de care tot se vorbea.
  Dau eu ocol pe stanga maldarului de pietre fatuite de vant, apoi pe dreapta si in sfarsit gasesc o cale sa ma sui pe ele. De sus chiar ca privelistea era frumoasa. Dar odata cu privelistea mi sa deschis si orizontul audio si din stanga mea cum stateam cu spatele spre cabana, aud strigate de indemn si zgomot de motoare electrice. Stiti cum sunt eu. Tehnica are asupra mea efectul inghetatei la alti copii. Nu ca nu mi-ar place inghetata. Dar daca imi dai o terfeloaga cu ceva descrieri de motoare tari iti dau vafa mea. Ei in locul cu pricina catre care imi indreptasem eu toata atentia, era un grup de mesteri ce trebaluiau in jurul unui fel de "teleferic de marfa".
  Ce mai tura vura, sar tusti de pe babe pentru care imi pierdusem tot interesul si tuleo baiete catre grupul de muncitori. Incepuse sa se lase intunericul caci pe munte seara vine devreme iar muncitorii se grabeau sa isi aduca firtatii de pe unde erau dusi. Si ii aduceau in cel mai original mod. Cu acelasi sistem cu care carau si molozul si materialele de constructie. Cu telefericul de marfa. Acuma ca sa va geloziti un pic am sa va spun ca am fost primul pasager civil al telefericului Babele-Pestera, traseu dat in exploatare doi ani mai tarziu. Asta doar ca sa rezistati pina maine cand am sa va povestesc si continuarea.

Amintiri din junime 5

    Iarta-ma cititorule de te-am facut sa astepti cu sufletul la gura urmatorul episod. Valurile nestavilite ale prezentului m-au purtat intr-o alta sfera ceva mai realista si anume castigarea existentei. In fine. Cred ca deocamdata am mai rezolvat ceva din datoriile creditorilor mei si am un ragaz sa va mai spun cateva din pataniile mele.
    Crezi ca e usor sa intrii in belele? Nu. Trebuie sa detii maiestria inocentei, nestiinta raului si puterea de a crede ca tot ce zboara se mananca pentru a putea accede in rolul de poznas sef. Si uite asa, inarmat cu aceste suave si dulci arme ale tineretii, am intrat eu in colimatorul Regimului.
    Dupa toate caznele si greutatile duse de ai mei in timpul verii, venea vremea relaxarii pentru ei. Incepea scoala. Ei scapau de "pacoste" pentru cateva ore bune, eu, he he, aveam teren nou de sotii si traznai. Nu ca nu mi-ar fi placut la scoala. Era fascinant totul. De la lectiile predate cu indarjire de Doamna Adriana, indarjire care mergea pana la infricosatoarea rigla subtire cu care ne administra "10 la palma" daca nu aveam tema facuta, pana la pauzele mult prea scurte in care uniforma de scoala devenea din costum proaspat calcat, carpa de dormit a lui Labus, toate erau minunate si fascinante.Dar cele mai fascinante fiinte de la scoala tot fetele ramaneau.
    Cum incepusera deja sa rasara frumusetile din ele si nu mai erau doar niste baieti cu par lung cercei in urechi si rochite pepit, incepusem si noi baietii, sa "legam" prietenii, sa le scriem in albume, sa le conducem acasa ducandu-le ghiozdanele, asa ca niste "barbati adevarati", cum ne faloseam noi intre noi. Nefiind nici foarte rasarit, nici frumos, nici destept, nu prea aveam succes la domnisoare, si nu ca nu m-as fi straduit. Pe vremurile acelea ca si acum tot baietii "Macho" contau. Nu astia din categoria si altii.
    Acuma, domnisoara de care va vorbesc, si pe care pusesem eu ochii, a aparut asa, ca din senin, intr-o buna dimineata la noi in clasa. Doamna Adriana ne-a prezentat-o. Ne-a spus ca R. ( nu folosesc decat initiala numelui sau deoarece 1. este o persoana publica, 2. nu cred ca isi mai aduce aminte de mine, 3. nu cred ca isi mai aduce aminte de eveniment, 4. nu cred ca o intereseaza), venise direct din Columbia unde invata foarte bine si parintii ei ii facusera o onoare ca o inscrisesera la scoala in clasa ei si ca parintii ei erau mari, etc. Ma rog. Nu aveam eu prea mare incredere in ce spunea Doamna deoarece eu auzeam altele. Pai cum naiba sa vina ea tocmai din Columbia in Romania, cand toti se chinuiau sa fuga din tara? parintii ei aveau buba la pricepatoare? Mai tarziu am aflat printre soapte si susoteli ca fusesera reprezentanti ai patriei iubitoare prin Columbia dar patria ii chemase si pe ei inapoi ca sa nu cumva sa se columbineasca de tot.
   Blonda, svelta, draguta de-a dreptul, desteapta si tare la "inglish" si "columbish" , era visul oricarui aspirant la marire printre baieti. Singura chestie pe care nu o mai tin minte e daca purta ochelari pe atunci. Parca nu.  Dupa ce abordarile directe ale multora esuasera, dupa ce incercarile de "ai cumva un creion in plus" cu intentia de a-l returna in drum spre casa, erau elegant deturnate, toti pretendentii renuntasera. Stand deoparte, studiasem miscarile tuturor colegilor mei si vazusem pe rand cum dau gres. Vazind eu aceste lucruri mi-am spus ca pentru o domnisoara speciala se cere o abordare speciala, asa ca am incropit un plan mai ceva ca Partidul cand raporta recolte record la hectar.
   Pai nu eram si noi indoctrinati in ale partidului de prunci? Nu aflam noi cum si ce sa facem ca sa ne fie bine sub indrumarea mamucai si tatucului si a partidului? Ei si cum eu intelesesem ca toate lucrurile din tara asta sunt ale tuturor, m-am gandit ca as putea si eu sa ma folosesc de ele o perioada, asa ca am inceput sa zvonesc pe la colturi ca "uite daca M ar fi prietena mea as face Ateneul casa mea particulara unde o sa ne crestem copii", tot nu pricepeam eu pe atunci cum e cu scartaiala aia de viori cu care imi impuiau capul marte de marte bunicii mei, si voiam sa ii dau cladirii o utilitate practica,  sau " Daca ar vrea sa fie prietena mea, as face din cladirea Guvernului palatul meu ", alta aberatie dar zau ca nu vedeam utilitatea unui guvern in conditiile in care toate mergeau ca pe roate si inaintam cu pasi repezi spre...nici eu nu intelegeam bine spre ce dar inaintam.
   Babibabum. Vreme de exact cinci secunde, atit a durat momentul meu de glorie, dupa ce vestile au circulat din gura in gura pana la urechile domnisoarei, am fost privit ca o posibila si ipotetica speranta. Dupa aceea am primit acelasi tratament ca si ceilalti. Din punctul meu de vedere, castigasem. Avusesem cinci amarate de secunde, chetie pe care ceilati nici macar nu o pupasera. Eram in al noualea cer. In imaginatia mea credeam cu tarie ca, daca mai scornesc ceva cat de cat asemanator, poate poate ii voi trezi interesul si cine stie?
   Nu am mai apucat sa ii trezesc nici macar vre-un ultim neuron adormit in schimb, am trezit dihania. Sub forma Doamnei directoare. Ma rog. Nu aveam eu sperante de prietenie de la dansa caci juca in alta liga, mult mai mare, dar dansa avea alte idei. Drept pentru care am fost invitat prieteneste, a se citi purtat de urechi, in biroul dansei, pentru o discutie "amicala". De unde naiba sa stiu eu ca de fapt tot ceea ce spusesem eu fusese interpretat cu totul altfel de catre profesori? Si cum in perioada aceea era o adevarata vanatoare de astfel de specimene  ca mine, care tradau o educatie dusa in totala contradictie cu litera partidului si a conducatorului iubit, devenisem un element perturbant, un specimen abject, bun de aratat cu degetul si aruncat in temnita. Dupa minunata discutie avuta cu mine, intre patru ochi, a urmat o umilire publica in fata clasei. Inca imi aduc aminte cuvintele scrise pe tabla ,de asa zisii colegi ai mei, cu litere de o schioapa, "Proces Politic". Desi m-am simtit ca dracu in acele momente, speriat de enormitatea masinariei dezlantuite impotriva mea, speriat de bataia pe care am primit-o inainte si dupa ce parintii mei au aflat pe rand de aberatiile mele verbale, mi-a ramas in minte chipul domnisoarei M. Impasibil si indiferent. Ca si cum nu insemnam nimic pentru ea la fel cum nu insemnam nimic pentru regimul gata sa ma striveasca pentru ca avusesem curajul sa spun ce imi doresc.
    Insa nu toate au fost in zadar. Desi M ramanea un bastion de neatins, am atras atentia altor fete si am intrat si eu in randul lumii. Dupa ce toata tevatura iscata de pe urma scandalului sa linistit, incet incet am intrat in vorba cu alta tinara. Dar cum nimic nu e vesnic, a venit vacanta de iarna si am uitat de prieteniile de la scoala si am plecat in cucerirea partiilor de la Cumpatul.
   In vremurile acelea, statiunea Cumpatul, undeva pe langa Sinaia, era rezervata artistilor. O strada ce urca uneori lin uneori mai abrupt poalele Casariei, marginita de vile semete si brazi inalti, o oaza de liniste, in care veneau sa creeze sau sa se recreeze regizori, actori, scriitori, poeti. Aici i-am cunoscut pe unii dintre idolii mei ca Haralamb Zinca si  Ion Hobana, oameni ale caror scrieri mi-au incantat tineretea. Fermecat am fost de HZ care in nenumarate randuri, stand cu noi la masa, imi istorisea intamplari ce mai tarziu le regaseam scrise in cartile sale.
   Acuma ei veneau aici sa se odihneasca si sa scrie. Nu stiu insa daca aveu chiar timpul sa o faca pentru ca, in proportie de nouazeci la suta din timpul scurt alocat unei zile de iarna, toata strada era un chiot si un urlet de copil. Acum parca nu mai cade atita zapada cita cadea pe atunci. Insa in cele vremuri, de cum dadea frigul un pic mai apasat, un strat gros de zapada se asternea pe strada si noi, eram in culmea fericirii. Strada cred ca are in lungime cam doi kilometri sau trei. Inchipuitiva o liota de treizeci de maimute urlatoare, astiea eram noi, plecand de la vila Compozitorilor, vila 10 cum i se spunea pe atunci, calare pe sanii de lemn sau de metal sau pe capace de lazi de gunoi, oprindu-ne jos de tot la vila Enescu in aceleasi ragete de sleahta frioasa dar fericita. Nu conta ce venea pe strada. Nu conta nici macar cel ce se dadea cu sania langa tine. Conta doar mirajul vitezei si al lunecusului alb ce se intindea in fata ta asteptand parca sa il parcurgi mai repede si mai repede, fara sa te opresti. Si dupa ce ajungeam jos, ne luam aparatele de alunecat in spinare si urcam toata strada inapoi pentru a o lua de la capat. Parintii aveau alte treburi si nu ne supravegheau. Nici nu aveau de ce. In zece ani cat a durat aceasta minunata poveste, in fiecare iarna, nu a disparut nimeni, nu sa ranit nimeni, grav si mai ales nimeni nu a sarit peste vreo masa fie ea de dimineata, pranz sau seara. De la sapte dimineata pana tarziu in noapte strada Cumpatul rasuna de chiotele si vociferarile noastre, si cateodata de bodoganelile vreunui cetatean surprins in mijlocul strazii de armada de sanii, si dat cu picioarele in sus.
  Imi aduc aminte, intr-o seara, ne-am gandit ca nu mai vedem bine drumul la coborare in anumite portiuni si ca trebuie sa gasim o solutie sa il luminam. Si ne-am pus pe cautat solutii. Unii au venit cu lanterne pe care le-au lipit cu banda izolatoare pe cadrul saniei, altii cu lampase cu lumanare inauntru pe care le tineau in maini, si altii...cu ochi buni care nu aveau nevoie de lumina. Cum lanterna pe care o pazea cu sfintenie Mama Coca era interzisa pentru utilizarea in asfel de scopuri, desi facusem ceva eforturi cu rugaminti, plansete si rugaciuni, am decis ca era timpul sa ma reorientez.
  Trebuie sa va spun ca in zona respectiva, departe de vilele unde locuiam, era si un poligon de tragere unde din cand in cand veneau militarii in termen sa-si insuseasca deprinderile tragerii cu arma. Cum in zilele acelea un detasament isi facea vecul prin poligon, am decis ca era momentul sa incerc o figura. Vazusem eu ca soldatii aveau pentru tragerile de noapte, un fel de felinare cu care activau fosforul de pe catarile pustilor. Mi-am zis ca un astfel de felinar era numai bun pentru ce imi trebuia mie si luindu-mi inima in dinti am plecat in poligon. Dupa multe incercari si implorari, am capatat un felinar defect despre care mi se spusese ca daca il fac sa functioneze ma angazjeaza ca electrician in companie caci se chinuisera toti si nu reusisera sa il repare.
   Cu prada in maini, am alergat inapoi la cantina statiunii, care era cam pe la jumatatea strazii Cumpatul, ca sa imi fac rost de scule caci trusa mea cu strictul necesar era in Bucuresti. Lanterna, caci asta era de fapt, era o lanterna ceva mai speciala. Avea un acumulator care se incarca de la un mic dinam actionat cu o maneta. Dupa ce dadeai de cateva ori din maneta repectiva aveai cateva momente lumina. Numai ca in cazul utilajului meu, maneta nu mai functiona. Adica ea se misca dar dinamul nu mai intra in functiune. In jumatate de ora masinaria era complet desfacuta pe o masa libera din cantina si unsa cu ulei de "floare". Pusa la loc piesa cu piesa, parea ca dinamul de data asta dadea semne de miscare. In graba mea, in timpul asamblarii, nu am observat un fir ceva mai gros care isi pierduse o parte din izolatie si facea contact cu carcasa metalica a lanternei. fericit de faptul ca reusisem sa-i bat pe electricienii din armata, am inceput sa incarc frenetic lanterna ca sa observ daca functioneaza. Am impins butonul de aprindere al becului si am fost rasplatit cu un fascicul de lumina galben intens. Functiona.
   Am instalat lanterna pe sania imprumutata, am uitat sa va spun ca sania nu era a mea si o imprumutasem contra unei serii de zece PIF-uri date pe timpul cat eu luam sania de la un localnic, si vajjjj pe strada inapoi in hoarda. Frig afara, manusile ude leoarca, de fapt eram tot ud din cauza zapezii intrate pe sub toate hainele, dar ce conta, aveam sanie cu lanterna tare? Aveam.
  Tocmai se lansa o noua sarja de coborare, si pozitionat undeva pe la mijlocul grupului, imi incarcam lanterna ca sa nu o fac pe timpul coborarii. Si pornim. Vorba poetului "vijiind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie" asa veneam si noi. Numai ca la un moment dat, aghiuta, stiti amicul meu vechi, ma imbie sa pun mana pe carcasa lanternei, asa, ca sa verific daca e bine fixata. Mai tineti minte acel fir de care va vorbeam? Ei bine, firul respectiv, face contact cu umezeala din manusa mea si trimite un impuls electric prin manusa. Socul ma face sa-mi pierd echilibrul si sania scapa de sub control. Ma aflam intr-una din curbele din apropierea restaurantului, in fata mea, geamurile si intrarea in bucataria restaurantului. Incercand sa ma tin vitejeste cu o mana de sanie si frecandu-mi cealalta mana socata de piept, nu imi dau seama ca ma indrept direct spre usa bucatariei prin care intru la propriu ca politaii aceia din filme cand intra intr-un apartament suspect. Usa subtirica nu rezista asaltului meu, se farama bucati. Bucataria este un puc lasata sub pamant deci de la usa pina la pardoseala bucatariei sunt cateva trepte. In dreptul treptelor la vreo trei metri, o masa lunga metalica. In captul mesei o marmita gigant cu capacul deschis si cu apa in ea. bineinteles ca aghiuta nu considerase destul faptul ca ma traznise cu lanterna asa ca face el ce face si in continuarea miscarii de distrugere a usii, imi ramine destula inertie pentru a ateriza direct pe masa metalica. Acuma Metal pe metal, lustruit bine, cu un pic de zapada, se aluneca perfect nu? Asa ziceam si eu. Si uite asa, cu coeficiuentul de frecare aproape zero, aterizez cu sanie cu tot in monstruoasa marmita. Apa e rece, sania praf, eu sunt fleasca si mai apare si doamna bucatareasa alarmata de zarva din bucataria ei linistita. Aghiuta isi rade in pumni si se face nevazut, fericit de pozna ce facuse si raman eu sa platesc oalele sparte...adica marmita sparta.
  Inutil sa va spun ca HZ a ras o saptamana de ciorba de Dimi pe care era sa o manace la pranzul de a doua zi. Surprinzator insa povestea a fost luata ca atare, un accident, si am scapat nevatamat, doar cu cateva vanatai la genunchi si coate si cu o faima de ingredient de ciorba. Pai daca nu poti fi erou, merge si de-o ciorba nu?

Monday, June 13, 2011

Amintiri din junime 4

Luna iulie era cea mai frumoasa luna din toata perioada vacantei de vara. Si ca intotdeauna, debuta cu o adunare. La parterul casei din Caraiman se adunau, cele doua perechi de bunici, ca sa decida cine si cand ia copilul si pentru cat timp. La sfarsitul intalnirii, eram chemat pentru a mi se impartasi marele plan de vacanta. Nu aveam cum sa obiectez sau sa ma opresc din uimire. De fiecare data era o experienta noua. Asa am ajuns sa vad manastirile, Delta, minunatiile Bucegilor, Fagarasul si multe multe alte locuri minunate ale Romaniei. Si ca de fiecare data, parintii mei erau aparitii cel mult episodice in aceste incursiuni. Am inteles insa de mic faptul ca cu cit ma straduiam mai mult sa le arat ca ii iubesc si am nevoie de ei , cu atit mai mult faceau ei eforturi sa nu dea curs acestor "sarlatanii sentimentale". Singura care, desi zi de zi afirma cu tarie ca familia trebuie sa faca ceva sa o scape de "pacostea asta" , adica de mine, era dezamagita in momentul in care plecam. Intotdeauna pe chipul ei se vedea durerea instrainarii noastre vremelnice. Neavand cuvinte sau nedorind sa-si lase sufletul deschis mai mult decat dorea, in dimineata plecarii mele, striga la cei care ma luau, stergandu-si cu coltul baticului lacrimile din ochi, "Ochii si copilul ca de nu...". Acum recunosc ceea ce niciodata nu am vrut sa recunosc. Am iubit-o pe Severa neconditionat. I-am daruit toata dragostea de care parintii mei pareau sa nu aiba nevoie. Si ea mi-a daruit sufletul ei simplu si pur de copil de orfelinat. Neconditionat. Fara farafasticuri sau declaratii sforaitoare.
  Mai exista un personaj, in aceasta lunga istorie, care are un loc de cinste. Bubulina. Nu e Bubulina din cantecul lui Banica JR. E Bubulina, trabantul 1300 al bunicului meu. Cumparat cu chiu cu vai dupa ce trecusera prin toate furcile caudine comuniste, automobilul era centrul actiunii concediilor noastre. Si cum o minune nu vine niciodata singura, erau de fapt doua Bubuline. Una a lui Tataie 7-B-9011 si cealalta a familiei Badea, niste prieteni foarte buni ai bunicilor mei, 7-B-9012. Numerele de inmatriculare erau luate consecutiv pentru ca pe vremea comunistilor, in weekend, circulau alternativ masinile cu numar cu sot sau fara sot.
  Pentru ca intr-o familie activitatea este impartita intre membri ei, in ajunul plecarii fiecare avea sarcini bine stabilite. Tataie pregatea Bubulina de drum. Ii facea baie, verifica presiunea, curata jiclerele, pregatea camerele de rezerva, bujiile, filtrul de aer, inductoarele de rezerva, ma rog, tot ceea ce credea el ca este necesar pentru a avea un concediu cu cit mai putine surprize. Mamaie in schimb pregatea valizele cu haine, frigiderul de voiaj cu alimentele perisabile, paturile, cearceafurile, pernele, accesorii obligatorii pentru ca nu aveam voie sa dormim in cine stie ce asternuturi jegoase, o sacosa plina cu detergenti, carpe, perie, maturica, articole de plaja sau rucsaci de munte, depinzand de directia in care o apucam mai intai. De ce detergenti si alte ustensile de curatat?
  Daca exista Superman, cel care era in stare sa invinga raul si sa aduca pacea si linistea in univers, atunci Mamaie era echivalentul acestuia in materie de curatenie. Un fir de praf daca aparea pe cristalul bufetului si se dadea alarma. Antoaneeeee... ne napadeste jegul, striga dinsa, si in secunda doi, aspiratorul era in pozitie de lupta, maturile si carpele la post, galeata cu dezimfectant pregatita de actiune. Si intr-un iures demn de cartea recordurilor, se rasturna umilul lor apartament din Giurgiului cu susul in jos in vederea starpirii definitive a raului din radacina. Dupa ore intregi de truda, casa lor arata ca un glob de cristal. Fara pata. Nimic nu scapa atentiei lor. Covoarele scuturate, mobila lustruita, paturile impecabile, ferestrele de parca nu aveau geamuri, bucataria luna. Pana si hainele din dulapuri erau fara pata. Totul era spalat, calcat, si impachetat la dunga. Nimic nu scapa de tavalugul curateniei. Pana si maieurile si chilotii erau calcati apretati si impaturiti pe masuri si pusi in sifonier.
  In vara aceea aveam doua pricini de bucurie. Mamaie si Tataie reusisera sa prinda zece zile la mare si apoi inca zece in Delta. Abea asteptam sa inceapa calatoria. Bineinteles ca, Tataie s-a gandit ca in Delta va trebui sa am si eu o undita, drept pentru care, dupa o indelunga sfatuire cu domnul Badea, a venit inapoi acasa cu o undita pentru mine. Cum in anul respectiv familia Badea avea sa ne insoteasca si la mare si in Delta, domnul Badea isi calcase pe inima si-mi facuse cadou una din unditele lui, pe care fie vorba intre noi o pastra doar din ratiuni sentimentale caci nu o mai folosea demult. Cu toate bagajele facute, traseul stabilit, opririle planificate, numaram cu infrigurare orele ramase pina la declansarea actiunii.
  Si plecam. Dimineata la cinci jumatate, in zgomot de motor in doi timpi la dublu, iesim din Bucuresti prin Pantelimon si apucam drumul Fetestiului spre mare. Cu o mica oprire la Medgidia, pentru a cumpara struguri si pepene verde, ajungem la Mangalia pe la doisprezece. In vremurile acelea, exista in fiecare statiune un centru de cazare. Adica tu iti cumparai biletele in Bucuresti sau in tara, dar repartizarea la cazare se facea in statiune pe principiul primul venit primul servit. In timp ce Tataie si domnul Badea iau in piept coada de la cazari, Mamaie, doamna Badea si cu mine, ne indreptam spre plaja ca sa ne racorim pina vin "barbatii" cu rezultatele.
  Dupa vreo trei ore de asteptare, aflam ca suntem cazati in satul de vacanta, la casute. Purcedem intr-acolo imbarcati in Bubulina care fierbea deja la cam 40 de grade la umbra. Satul de vacanta, un loc placut, fiecare casuta la o distanta de cel putin zece metri de celelalte, iarba, copaci umbra, intr-un cuvant, frumos si linistit. Tataie "trasese niste sfori" pe la cazare in asa fel incat sa primim o casuta care avea si baie proprie. Ascundem Bubulina la umbra unui copac in apropierea casutei si purcedem in cercetare. Defapt pleaca ei doi, Mamaie si Tataie, eu fiind concediat cu "stai aici la masina pana venim noi". Si bine am facut.
  Au disparut inspre casuta in care urmam sa locuim si linistea s-a lasat peste alei. Pentru putin timp insa, caci dupa numai citeva minute incep sa se auda exclamatii de "Oh" si de "Ah" condimentate din plin cu injuraturi adresate personalului de intretinere. Vocea care profera epitetele respective era a bunicii mele care chemase la ordine pe cele doua femei de serviciu insarcinate cu curatenia in stabiliment. Si in stilul ei caracteristic si impetuos, dadea lectii despre cum ar trebui sa se faca curatenie in locurile acelea. Cele doua doamne menajere se pare ca nu prea pricepeau ce vrea "dilia aia" venita de la Bucuresti caci lor li se parea extrem de curat in casuta spre care Mamaie arata cu degetul. Obosita sa tot incerce sa se faca inteleasa, Mamaie lanseaza strigatul de pe acum binecunoscut. "Antoaneeeeeee...descarca masina si adu sacul cu dero".
  Bietul om ce sa zica. Se supune comenzii, si in urmatoarele trei ore amandoi smotruiesc la sterilizarea casutei inainte ca sa putem sa ne punem capul jos si sa ne putem odihni linistiti. Nici eu nu stateam deoparte. Tataie descoperise ca paturile se cam clatinau pe picioarele lor iar sarcina mea era sa indrept niste cuie smulse de el dintr-un gard de imprejmuire ca sa poata el fixa paturile mai bine. Mamaie in elanul ei menajer, in timp ce freca carpetele din casuta cu Deval iar jegul izvora din ele cam la fel cum rabufneste apa cu noroi din canalizarea Bucurestiului in timpul unei furtuni, dadea sfaturi despre cum se face curatenie celor doua femei de serviciu ramase sprijinite de un copac la umbra. Acestea doua, fumau linistitie si se uitau zambind la eforturile bunicii mele, dandu-si coate din cand in cand si schimband priviri semnificative.
  Cu un ultim jet de apa aruncat peste carpetele acum curate luna, se incheie operatiunea de sanitizare a locului, urmand ca noi sa incepem instalarea in casuta. Doamnele de serviciu parasisera demult campul de lupta si restul privitorilor se retrasesera in casutele lor pentru siesta. Asa ca nimeni si nimic nu ne-a mai impiedicat sa ne instalam si sa picam lati de oboseala primei zile la mare.
  A doua zi, dis de dimineata, dupa ce am servit micul dejun la restaurantul hotelului din apropiere, am purces spre plaja. In drum am trecut pe linga un lac in care, la acea ora a diminetii, cativa barbati pescuiau broaste. L-am intrebat pe Tataie de ce pescuiesc oamenii aia broaste si ce fac cu ele mai ales ca eu stiam ca nu erau bune de nimic. Mi-a raspuns ca exista o mancare care se prepara din partea posterioara a lor sau ceva similar, iar eu m-am scarbit si nu am mai avut nevoie de detalii suplimentare. Cert este insa ca, in adancul sufletului meu doream sa prind si eu macar o broasca sa vad si eu cum e. Si ocazia s-a ivit cateva zile mai tarziu.
  Ca sa imi faca vezi doamne o surpriza, apare si doamna mama mea cea buna, pe litoral, afirmand ca a venit sa vada ce fac eu dar de fapt venind sa prinda si ea cateva zile pe de-a moaca la mare. Oricum m-am bucurat nespus de mult la vederea ei si ca sa arat si eu ca deja ma descurcam si eram baiat mare, l-am rugat cu cerul si cu pamantul pe Tataie sa ma invete sa prind broaste. Dupa ce ii facusem capul mare de atitea rugaminti omul cedeaza si iata-ne pe amandoi indreptandu-ne cu undita si un fir de ata rosie, caci cu ata rosie stia el ca se prindeau broastele, catre lacul din apropierea casutelor. Mama si Mamaie ramasesere la casuta sa isi traga un pic sufletul de oboseala adunata dupa o zi de plaja.
   Si asa ajungem noi la balta, si ne apucam sa momim broaste. Si ca sa nu fiu luat de fraier, ochesc un broscoi mare si plin de pete, ce se odihnea pe o frunza de nufar, in apropierea unui smoc de stufaris. Tataie imi desface undita, leaga ata de acul de prins peste si convins fiind ca nu voi prinde nimic, imi inmaneaza undita. Dupa o jumatate de ora de fluturat atica rosie prin fata broscoiului insensibil, ma las pagubas. Incercarea mea de a-l momi esuase iar undita deja era prea grea pentru mainile mele. Insa cum nu doream sa ma intorc acasa fara prada, caut cu disperare o iesire din situatie. Si iesirea se intruchipeaza intr-o broscuta mai mica, rasarita undeva la marginea stufarisului langa care stateam. Indrept carligul cu ata rosie spre animalul nevinovat care, probabil lihnit de foame, confunda ata cu o libelula sau o musca si sare sa o apuce, ramanand atarnata in ac.
  Nu-mi mai incapeam in piele de bucurie. Ridic undita si strig victorios ca am prins o broasca, moment in care Tataie se trezeste din picoteala ce il cuprinsese si sugereaza ca ar fi bine sa ii dam drumul ca oricum nu aveam ce face cu un singur exemplar. Dupa cateva minute de parlamentari in care fiecare parte isi sustinea argumentele pro si contra pastrarii batracianului, convenim ca o sa ii dau drumul dupa ce este vizionat si de Mamaie si mama. Drept pentru care purcedem amandoi spre casa, eu tinand undita intinsa cu broasca atarnand de varful ei. Ajungem la casuta si intram inauntru. Ca sa ma falosesc cu captura mea indrept undita spre mama mea care in acel moment dormea intinsa pe unul dintre paturile din casuta. In miscarea mea facuta cu undita, batracianul aterizeaza exact pe pieptul generos al mamei mele si cum nu era foarte bine ancorata in undita reuseste sa se desfaca din ac si sa caute o ascunzatoare. Cel mai apropiat loc propice pentru ascunzatoare, din pozitia in care statea, era intre sanii mamei mele, la adapost sub sutienul acesteia. Dintr-un salt ajunge acolo, impingandu-se cu putere pentru a patrunde in deschizatura.
  Sculata brusc din somn de acel ceva ud si rece ce i se stercura intr-unul din locurile intime ale sale, mijind ochii si intelegand faptul ca o chestie verde jegoasa si baloasa incerca sa patrunda in intimitatea ei, sare ca arsa in fund tipand, in acelasi timp incercand cu disperare sa se descotoroseasca de sutien si de inoportunul ocupant al acestuia. Numai ca patul in care dormea, pat pe care cu toate eforturile noastre de a-l face sa nu mai scartaie, protesta vehement din toate incheieturile sale la cea mai mica miscare, cedeaza sub actiunea violenta a mamei mele si se prabuseste de pe picioarele sale, antrenand in cadere si noptiera de care era lipit. Drept pentru care, cu o fata uimita si siderata de ridicolul situatiei, mama aluneca din nou pe spate in pat, bulversata de naruirea acestuia sub corpul sau. Pe noptiera se aflau fardurile mamei si un phar cu flori adunate de dimineata din curticica casutei care, antrenate de miscarea in sus a noptierei descriu un arc de cerc si cad pe fata mamei si pe perna din jurul capului ei. Inmarmurit asist la schimbarea la fata a mamei mele care dintr-un chip dragut si senin se transforma in scorpia scorpiilor, bineinteles sub actiunea apei si a fardurilor ce siroiau pe fata ei. O combinatie atit de reala de negru si maron, crem si verde, rosu carmin si albastru ultramarin nu mai vazusem niciodata desi tot mama ma dusese sa vad filmul ala "Mama" in care mastile actorilor semanau intrucatva cu ce aveam eu acum in fata dar numai semanau. Asta era reala si imi dadea fiori, mai ales ca privirea mamei era in stare sa ma doboare si sa ma secatuiasca de puteri mai rau ca "Kryptonitul" lui Superman.
  Tataie si Mamaie au izbucnit in ras, literalmente tavalindu-se pe jos. Mama insa nu a apreciat nici gestul meu si nici rasul lor asa ca, a doua zi de dimineata si-a facut bagajul si a plecat inapoi la Bucuresti. Pacat pentru ea. A pierdut ocazia sa-l vada pe fiul ei prinzand primul guvid pe pietrele digului din Mamaia, a pierdut plimbarea cu hidrobicicleta de pe lacul Techirghiol plimbare in care mai ca am rasturnat hodrobicicleta pentru ca eu imi inchipuiam ca sunt capitanul unui vas de pirati atacat de balena ucigasa, a pierdut seara de pomina petrecuta in oraselul de distractii la masinutele electrice, in roata mare, in carusel. Alaturi au fost Mamaie si Tatae. Mi-am vazut fericirea mea intiparita adanc pe fetele lor. Mi-am vazut bucuria aducand lacrimi in ochii lor. Lacrimi de recunostinta pentru o dragoste ce nu trebuia sa fie a lor in asemenea masura.Si din cauza asta nu am mai fost trist ca mama mea plecase iar.
  Zilele au trecut ca vantul, eu exersandu-mi indemanarea la facut castele de nisip sau prins guvizi, ultima dintre ele, parerea domnului Badea, fiind esentiala pentru ceea ce avea sa se intample la urmatoarea noastra escala. Delta Dunarii. Peisajul de o salbaticie rar intalnita, cu arbori adanciti in apele bratului Sfantul Gheorghe, cu insulele plutitoare din stufaris, cu pasarile ce fugeau din calea vasului aratandu-si penajul in culori ce raneau ochiul cu frumuseatea si varietatea lor, facea ca drumul de peste sapte ore pina la satul Sfantul Gheorghe sa fie mai usor de suportat chiar si pentru un copil ca mine. Bineinteles ca intrebarea ce mi-o puneam dupa fiecare cotitura a raului era ce avem de nu ajungem.caci mie tot mi se parea ca mersesem mult prea mult fata de cit de scurt arata drumul pe harta rutiera a bunicului meu.
  Satul Sfantul Gheorghe era exact asa cum stiam eu ca arata un sat de tara. Cu ulite largi din pamant acoperit cu piatra de rau, al caror "asfalt" se inmuia la fiecare ploaie mai serioasa, lasand sleauri de noroi si balti adinci. Case mai mandre sau mai sarace, strajuiau drumul de-a stanga si de-a dreapta,  cu garduri proaspat varuite si cu gradini intretinute la sange din care se ridicau falnici meri ,peri sau ciresi, ce te imbiau la pacatul de a te urca in ei doar ca sa gusti din rodul lor greu, aratau ca satul era locuit de oameni muncitori si cu drag de pamant si de roadele acestuia. Mirosul de peste, omniprezent si omnipotent, arata meseria celor de parte barbateasca din sat. Nu putine case aveau navoadele intinse la uscat sau la reparat iar in spatele altora, ale caror curti dadeau in canalele adiacente bratului Sfantul Gheorghe, barcile intoarse cu dosurile in sus, la calafatuit, sau la inlocuit bordaje.
  In vremurile acelea existau putine barci de fier. Mare lor majoritate erau de lemn si putine aveau motor. Insa toate fara nici o exceptie aveau vasle. Cei care le manuiau, ingrijeau toata ziulica de barcile si vaslele si navoadele lor. Erau oameni asprii si la trup si la vorba. Pe chipurile lor batute de vant si sapate adanc de sarea marii se vedea truda lor de zi cu zi in castigarea existentei. Nu era usoara de loc viata in Delta. Pentru noi, calatori si musafiri in viata lor, totul era feeric si frumos. Pentru ei era o lupta zilnica cu marea, cu navoadele, cu norocul. Marea lor majoritate se intorceau seara acasa de la pescuit. Dar uneori, cand erau surprinsi de o furtuna in larg, unii nu mai veneau acasa. Nu erau jeliti prea mult. Durerea se simtea in vorba celor ramasi in viata, in mersul lor, in indarjirea de zi cu zi a muncii lor, in revolta mocnita din sufletele lor impotriva unui destin greu ce li se harazise aici la portile orientului. Caci a doua zi, indiferent de trecut, luau drumul apelor din nou, in cautarea unei capturi mai mari, care sa le poata asigura traiul in urmatoarele zile.
   Asa am gasit eu satul Sfantul Gheorghe atunci cand am descins pe pontonul ce se legana amenintator din cauza valurilor starnite de acostarea vasului la el. Mai incolo, pe pamant tare, erau cativa sateni care ne asteptau. Faceau parte din tagma "Gazdoilor", adica a acelora care isi puneau camerele sau casele la dispozitie pentru turistii veniti sa guste din minunile Deltei romanesti. Punem piciorul pe pamant tare si ai mei incep sa discute cu voce joasa cu unul dintre gazdoi. Se inteleg, si iata-ne porniti pe ulitele satului spre casa acestuia. Ajungem intr-un tarziu la o casa cu un singur cat gen vagon, cu mai multe camere ale caror usi dadeau toate spre o curte interioara, in mijlocul careia, sub un umbrar se afla o masa mare. Gazdoiul ne indica fiecaruia camera, spunandu-ne in acelasi timp ca masa se serverste sub umbrar in cam o ora si vom avea friptura si saramura.
  Mort de foame deoarece pe vas mancasem "din straita" niste sandvich-uri care nu prea imi tinusera de foame, abea asteptam sa ma infrupt din friptura. Urma sa zic pass la saramura caci cam stiam eu ce inseamna aia, dar la friptura ma asteptam sa fie, fie de pui, fie de porc. Mare greseala si dezamagire. Totul acolo este pe baza de peste. Corba, ciulama, friptura, salata, sote, totul contine peste. Nu tu o gaina, o aripioara de porc macar, o ceafa de vita, ceva care sa semene a carne rosie. Nimic. Dezamagit rontai un colt de peste si ma indrept spre camera noastra ca sa trag un pui de somn. Nu inainte de a fi informat de domnul Badea ca maine dimineata la cinci plecam in marea aventura pescareasca. Numai noi doi.
  Noaptea aceea a trecut mult prea incet. Desi putin dezamagit de masa de seara si de perspectiva de a manca zece zile numai peste, asteptam cu infrigurare prima mea aventura adevarata in salbaticie. Atunci cand domnul Badea a batut usor in geam eu eram deja treaz.Eram echipat cu pantaloni scurti, tricou si palarie de pai, undita la picior si deja ma cam plictisisem sa nu fac zgomot ca sa nu ii trezesc pe bunici. Ies incet din casa si impreuna cu mentorul meu in ale pescuitului plecam. Iesim in curand din sat, apucand-o pe o carare pe care, cu o seara inainte gazdoiul nostru o indicase domnului Badea. Am mers asa vreo doi kilometri pina am ajuns la canalul cu pricina. Era un canal de cam sapte metri latime, plin de stufaris pe margini cu apa putin cam tulbure deoarece se varsa direct in bratul Sfantul Gheorghe. Marginile canalului erau neregulate din cauza insulitelor din stuf ce pluteau si se lipeau de maluri, insulite sub care, spunea gazdoiul, se ascund crapii de caldura. Cautam un loc in care sa ne putem desfasura sculele. Gasim in cele din urma o spartura in stufarisul de pe marginea canalului, unde aprecia domnul Badea putem sa incapem amandoi. Lasam sacul cu merinde la adapost si ne apucam sa intindem sculele.
   Eu nu aveam decat o singura undita insa mentorul meu avea un intreg arsenal. Trei undite, doua lansete, suporti de lanseta din fier sudat "la punct", plute si semnale de cele mai diverse culori si marimi, momeli cu carne si mamaliga, seminte si rame. Ma simteam coplesit de desfasurarea de forte a sa, dar ca un copil nestiutor si increzator in fortele sale, nu m-am intimidat. Am scos undita mea si am intins-o, am pus in varful acului in guguloi de paine, am reglat pluta si pleosc, am aruncat undita in apa. Domnul Badea inca mosmondea la sculele lui cand la mine pluta a inceput sa miste. Cu emotia spargandu-mi pieptul trag tare si scot un carasel de cativa centimetrii din apa. Pentru mine fiecare peste semana cu un guvid in vremea aceea. Asa ca, cu victoria intiparita bine pe fata strig cat ma tin bojocii " Guviduuuuuuu...". Domnul Badea, surprins parca de rapiditatea actiunii mele, incepe sa ma laude si in acelasi timp sa ma admonesteze. Ca nu e bine sa strigi atit de tare ca sperii pestii, ca bravo mie ca am prins un peste, ca la mai mare, ca norocul incepatorului.
   Eu, mandru de captura mea, nu iau in considerare argumentele lui, arunc caraselul in galeata special pregatita, pun alta boaba de paine in ac si arunc iar undita. Domnul Badea, isi termina si el preparativele si mandru nevoie mare, ma intreaba ce momeala folosesc. Paine, ii raspund eu si el incepe sa zambeasca usor, si cu un aer de superioritate se apuca sa imi povesteasca ce avantaje extraordinare are momeala cu care da el la peste , facuta din mamaliga si nu stiu cate alte urme de rime si viermi, chestie care mie imi cam intoarce stomacul pe dos. Dupa ce termina explicatiile, se aseaza si el in locul pe care si-l alesese, un pic mai la dreapta mea. Eu in schimb nu imi mai dezlipeam ochii de pluta unditei mele, asteptand sa se duca la fund din nou, semn ca un peste muscase din momeala.
  Vreme de aproximativ o ora, eu tot scot cu o exactitate de ceasornic peste dupa peste. Nici unul nu era mare. Cel mai mare depasea cu un pic dimensiunile palmei unui adult. Dar eram atit de mandru! Domnul Badea, cu momelile lui cu tot nu scosese mai mult de cinci pesti si pierduse deja un set de ace de lanseta cand aceasta i se incurcase intr-un stufaris. Din ce in ce mai negru la fata de rusine, omul isi zice ca trebuie sa schimbe locul si pleace la o alta deschizatura, cam cinci metrii mai in dreapta mea. Eu crezand ca asa se procedeaza la pescuit, imi bag bucata de paine in buzunar, ridic undita din apa si hop dupa el. Dansul nu zice nimic, imi face loc si ne apucam de pescuit. Cu mici variatiuni, pentru urmatoarele cateva ore, situatia se repeta ca intr-o piesa de teatru de prost gust. Domnul Badea nu prinde nimic, iar eu scoteam carasel dupa carasel.
La un moment dat, cu nervii intinsi la maxim, mentorul meu se stropseste la mine si imi zice sa nu mai vin dupa el cand se muta si sa raman acolo unde stau acum. Trist il urmaresc cum se muta la vreo doi metri mai in colo incercand sa scape de ghinionul pe care il purtam. Riscand putin mai mult decat era cazul, domnul Badea se aventureaza cu un picior pe o insulita de stuf si cu altul pe mal, incercand sa ajunga cu undita itr-un loc mai umbrit unde credea el ca sta pestele ascuns. Eu inca imbatat de succesul meu de incepator, arunc din nou undita in apa. Cu ochii pe pluta, observ ca aceasta incepe sa fiu "ciupita" de un peste si ma pregatesc. Asa invatasem de la mentorul meu. Sa ma pregatesc cand "ciupeste" si la prima incercare de a da pluta la fund sa trag puternic. Zis si facut. Dihania din adancuri se hotaraste sa apuce momeala, moment in care eu trag cu putere si o scot la lumina.
  Era un caras mare. Sau cel putin pentru mine era mare caci imi indoise destul de periculos varful unditei si il trasesem destul de greu afara din apa. Bucuros nevoie mare ca prinsesem un peste mare, uit de toate sfaturile de bine ale domnului Badea si strig iar cit ma tine gura "Guviduuuuuuu...". Ca sa pot sa arat prada in toata splendoarea ei, ma rotesc impreuna cu undita in care atarna pestele , ca sa vada tot poporul captura mea. Ceea ce nu am calculat insa cu exactitate a fost traiectoria pe care pestele meu o va parcurge in miscarea de rotatie imprimata de mine. Mult prea tarziu mi-am dat seama ca arcul de cerc descris de prada mea va intersecta ceafa mentorului meu, care din cauza supararii provocate de faptul ca eu aveam succes si el nu adoptase o pozitie de dat la peste cam precara si se afla intr-un echilibru instabil, penduland intre mal si insulita de stuf destul de periculos.
  Inevitabilul se produce si domnul Badea receptioneaza pestele meu drept in moalele capului. Buimacit de lovitura, intrigat de faptul ca el nu stia ca in Delta sunt pesti zburatori, uita de pozitia extrem de precara in care se afla si incearca sa se rasuceasca in directia din care venea pericolul. Miscare la care, insulita de stuf se decide sa-si ia soarta in maini si incepe sa se deplaseze catre larg. In urma acestor actiuni separate dar avind ca element comun echilibrul precar al domnului Badea, acesta din urma isi perde si ultima farama de stabilitate si se prabuseste cu fata in jos direct pe insulita de stuf. Eu raman consternat de faptul ca in urma miscarii respective insulita se indrepta cu si mai multa putere catre mijlocul canalului de unde risca sa fie purtata de curenti drept apele involburate ale bratului Sfantul Gheorghe. Ma dezmeticesc si incep sa strig cu toata puterea la mentorul meu. Incercarile mele sunt fara rezultat. Ce-i drept la un moment dat isi ridica fata din stuf, doar ca sa imi arate ca putea sa joace rolul lui Davy Jones in "Piratii din Caraibe" fara prea mult efort.
  Ma uit in jur, nici tipenie de om. Insulita deja ajunsese prea departe in canal ca sa mai pot sa fac ceva. Inspaimantat de perspectiva ca domnul Badea o sa ajunga pe calea apelor la Rusi in tricou si pantaloni de doc fara buletin si mai ales fara sa stie o iota de limba rusa, o rup la fuga spre sat sa anunt nenorocirea. Dupa citeva ore de cautari l-au gasit atarnand de un copac intr-o laterala a canalului. Din povestea lui reiesea ca un peste zburator la pocnit in timp ce dadea la peste si a cazut pe o insulita plutitoare. Ametit de lovitura a cazut pe insulita care la purtat pina in mijlocul cananlului unde a inceput incet incet sa se scufunde. Spre norocul lui, copacul de care l-au gasit atarnand s-a ivit in calea lui si a reusit sa se catere pe el inainte ca insulita sa se scufunde de tot. Nu mare i-a fost mirarea sa descopere ca lipovenii abtinanduse rau de tot sa nu pufneasca in ras, i-au explicat faptul ca in Delta nu sunt pesti zburatori si ca ceea ce la carpit in ceafa pe el era trofeul meu.
  Pentru restul sejurului la peste am mers doar cu Tataie. Domnul Badea nu a mai avut curajul sa mearga cu mine. Adica el a mai mers dar a facut-o singur si bineinteles fara succes. Pai daca tot timpul era ocupat sa vada daca nu cumva apaream eu in zona, cand sa se mai uite si la lansete si la plutele de la undite?

Friday, June 10, 2011

Amintiri din Junime 3

  O vreme am lasat deoparte ideea de a scoate la plimbare saniocaruta, macar pana disparea mirosul persistent de diluant din casa atunci cand era tata prin zona. Nu-i bai ca aveam altele de facut. Una dintre pasiunile mele era mersul la cinematograf. Inventia fratilor Lumiere ma fascina si de fiecare data cand bunicii imi strecurau, rar ce-i drept, o bancnota de 10 lei pe care sa nu o cheltui toata pe vafe si cico, fugeam fie la Scala fie la Patria sau la Luceafarul sa vad o alta minune. Si uite asa am vazut eu si "20.000 de leghe sub mari",  "Ultimul cartus", "Cainele electronic" si multe alte filme. Ziceti ca ati vazut primul film 3D in Romania abea la citiva ani dupa Revolutie? Habar nu aveti. Primul film 3D difuzat in Romania a fost la Luceafarul si se chema "Calaretul cu calul de aur". Ma infundasem cu totul in scaun de spaima cand au inceput actorii sa fluture sabiile in lupta si ieseau din ecran parca gata sa ma atinga. Dar cel mai impresionant film pentru mine a fost "Colt Alb". L-am vazut de cel putin zece ori ca sa imi pot intipari in minte fiecare secventa si sa pot povesti mai departe oricui avea urechi sa auda povestea lupului salbatic devenit caine domestic.
   Si uite asa, intr-o dimineata, tanjind din nou dupa iarna aducatoare de zapada, povestindu-mi cu voce tare actiunea din " Colt Alb" din care, in ziua aceea eu interpretam rolul salvatorului domn Scott, imi pica ochii, pentru ca eram in curtea din spatele casei, pe dragul meu prieten si pazitor necuvantator. Labus era o corcitura intre Razi Hotomanul, un Saint Bernard cu pedigree ce scapa frecvent din curtea familiei Mihailescu si Anastasia Batestrazi, o maidaneza ce isi facea veacul la coltul strazii pe care locuiam, promotoare a sexului fara frontiere cainesc. Labus semana leit cu un Saint Bernard la fizic numai ca era cam pe jumatate ca dimensiuni. Blana insa o luase de la mama lui, flocoasa, alb cu pete gri sau gri cu pete albe, asta depinzand foarte mult din ce parte te uitai la dulau. Ca distinctie insa, mama natura ii pusese o stea alba in frunte, ceea ce ii facea mutra extrem de haioasa atunci cand te privea drept in ochi cu chef de joaca.
  Jivina ajunsese in curte datorita mie si Severei care, conform spuselor bunicilor mei, eram "rai de musca" la capitolul animale. Cum vedeam pe strada vreun pisoi ratacit sau aruncat, un caine cu piciorul rupt sau cine stie ce alta jivina in pericol, o adoptam imediat Nu le tineam pe toate ca am fi ajuns menajerie dar cel putin o perioada pina se vindecau sau cresteau, ne umpleau viata de bucurie cand se gudurau a recunostinta pe linga noi. In vremurile acelea oamenii erau ceva mai milosi si gaseam mereu pe cineva care sa ia sub aripa lui ocrotitoare unul dintre animalele recuperate de noi de pe strazi. Dar de Labus ma atasasem prea tare eu, asa ca a ramas sa ne pazeasca curtea si sa fie prietenul meu cel mai bun.
  Nu prea arata el Labus a Colt Alb dar nici eu nu aratam a Scott, asa ca dupa un moment de gandire am zis ca pentru un moment voi schimba rolul cu Castor Cenusiu, iar pe Labus il pun sa fie atelajul meu. Zis si facut. Dispar in fuga in casa pentru a recupera din dulapul "de lucruri de duminica" doua curele din piele pe care doream sa le folosesc pe post de hamuri pentru Labus. Recuperez, mergand pe varfuri ca sa nu fac foarte mult zgomot, saniocarutul din sopron, Sar gardul pe maidan si smulg doi araci de la rosiile lui nea Antemir, si cu toate astea la indemana, ma apuc sa construiesc saniocarutul cu atelaj.
  Labus avea doar doua persoane de la care accepta absolut orice. Eu si Severa. Incercasera si altii sa intre in gratiile sale dar dupa ce, ca urmare a unei astfel de incercari, tata Gic ramasese in indispensabili in trei secunde de la momentul inceperi tentativei, restul familiei pastra o distanta respectabila fata de "jigodia aia". Iar 'jigodia" in cauza nu isi facea mai probleme din aceasta cauza, ba mai mult, ii ignora de fiecare data. Drept pentru care reusesc dupa cam o ora de incercari mai mult sau mai putin reusite sa il inham pe Labus la saniocarut.
   Nerabdator sa devin Castor Cenusiu mai repede si sa imi indeplinesc visul de a fi conducator de atelaj am sarit cateva etape pe care, un om matur le-ar fi considerat necesare. Dupa mine insa, Labus era caine, eu aveam saniocarutul, deci nu exista nici un impediment in a deveni un atelaj cel putin satisfacator, cat mai aproape de ceea ce vazusem eu in film. Habar nu aveam eu ca, Labus, oricat de inteligent si docil ar fi fost el, nu stia nici o iota din instructia care se aplica animalelor destinate sa faca asemenea munci.
  Am facut o tura de proba prin curte si rezultatul a fost satisfacator. Singura problema era ca, din cauza curtii in forma de L, nu prea aveam loc de intoarcere si ne cam poticneam la coltul casei, unde, fie eu imi mai juleam a nu stiu cita oara genunchii sau Labus trebuia sa execute citeva manevre de mers inapoi, manevre la care, sa fim drepti, nu se descurca foarte bine.Dupa inca vreo doua trei ture de acest gen, nemultumit de conditiile oferite de curtea casei, uitandu-ne amandoi unul in ochii celuilalt, am luat o decizie comuna, om si caine. Sau ma rog pusti si caine. Strada.
  Drept pentru care iesim pe strada si cum pe vremea aceea masini treceau pe acolo martea si joia, iar noi eram cred intr-o zi de miercuri, am pornit-o usurel catre capatul dinspre piata 7 Noiembrie al strazii. Cand am ajuns in capatul strazii, am intors lin, amandoi fiind satisfacuti de faptul ca nu mai trebuia sa ne chinuim si sa dam inapoi si am pornit inapoi spre casa. Capatind incredere, am marit un pic viteza, inghiontindu-l pe Labus usor cu un bat caci hamuri nu aveam. Deja ma simteam la fel cum probabil se simtea Castor Cenusiu cand alerga pe campiile inghetate ale Alaskai. Era ceva diferenta totusi mai ales ca lui Castor Cenusiu nu cred ca ii clantaneau toti dintii din gura in timp ce alerga cu sania pe zapada in schimb mie mai aveau putin si imi sareau de-a dreptul din gura pentru ca noi alergam pe o strada pietruita. Dar ce conta atunci! Imi implineam visul. Imbatat de succesul pe care il repurtasem, imi iau mainile de pe sanie si le ridic in sus asa cum vazusem intr-o secventa din film ca facea Castor Cenusiu. Si tot ca acesta inchid si ochii, ca sa fie totul ca in film.
  In secunda doi, totul se naruie si eu, impins parca de o forta necunoscuta mie, am aflat mai tarziu ca se chema inertie, nefericita, ajung cu fata drept in posteriorul lui Labus, ramas stana de piatra. Trec cateva momente bune pina cand reusesc sa-mi recompun figura dupa intalnirea cu dosul mirositor al lui Labus, in rasetele lui mos Antemir, caci cam indreptul casei lui ne oprisem noi, si mosul cum ma stia ca pe un cal breaz, era mereu in alerta cand imi faceam aparitia pe strada.
  Incercand sa inteleg de ce ramasese Labus stana de piatra in mijlocul unui moment atit de frumos, urmaresc privirea acestuia si ma dumiresc. Fiind prieteni mai mult decat la catarama, eu si Labus, uram doua chestii pe lumea asta. Pe toti cei care nu faceau parte din cercul nostru de apropiati si motanii. Nu pisicile, doar motanii. Daca pentru primii din lista, treburile erau cat de cat de inteles, pentru a doua categorie se cer totusi cateva explicatii.
  Severa avea, pe linga Labus o alta feblete a ei. Motanul Fritz. Fritz asta, un angora parsiv, hot si incredibil de alb, ne facea zile negre mie si lui Labus. Nu exista moment in care, daca treceam pe linga Fritz si eram in zona de atingere a labelor lui, sa nu ma stearga cu vreo gheara. eram plin pe maini si picioare de urmele razbunarii sale. De ce? Pai pentru ca eram prietenul lui Labus, asta era una si pentru ca atunci cand nu era atent, il trageam de coada lui cea lunga si stufoasa, acesta sarind de pe locul in care statea cu un mieunat groaznic de protest. Labus in schimb avea alte motive mai grele. Din cand in cand, la sosirea unor musafiri, Labus trebuia legat in lant. Chestia asta nu ii facea nici o placere iar bunicii mei ca sa se fereasca de el , ii puneau trocul cu mancare aproape de lungimea lantului, in asa fel in cat sa ajunga sa ii puna de mancare fara sa fie in pericol sa sfarseasca intre labele dragastoare ale "jigodiei". Atita astepta Fritz. Cand bunicii veneau si ii puneau mancarea in castron, hop aparea si Fritz in zona. Acesta din urma astepta sa plece omul dupa care, cu miscari calculate indelung, tragea trocul lui Labus inafara razei lui de actiune si se ospata din mancare in latraturile furibunde ale cainelui umilit.
  Prea tarziu realizez ca motanul cocotat pe gard nu e unul dintre cei care mai avusese intalniri cu Labus ca sa stie cum sa se fereasca de cainele acesta. Asa ca in loc sa ramana pe gard unde ar fi fost in siguranta, sare in mijlocul drumului declansand dezastrul. In momentul urmator, Labus a uitat si de saniomobil si de mine si se lanseaza intr-o urmarie acerba a motanului ghinionist. Eu ma tineam cu ambele maini de sanie si tremuram din toate partile corpului mai ceva decat atunci cand facusem cunostinta cu "babaul din perete", priza si strigam cat ma tineau plamanii la Labus sa se opreasca. Asi! Eu si saniomobilul meu cantaream abea jumatate din greutatea lui Labus si ne purta fara efort in spatele lui de parca eram surcele.
  Cu mainile inclestate pe saniomobil, urland la dulau sa se opreasca atit cit imi permitea clantaneala dintilor, ajungem cu urmarirea nebuna cam in dreptul casei doamnei Moisescu, adica la casa lipita de a mea. Acolo motanul disperat, executa o manevra brusca de intoarcere la 90 de grade si o zbugheste pe sub gardul curtii. Urmarind nefericitul animal, Labus, se intoarce si el, moment in care cedeaza harnasamentul ce il tinea legat de saniomobil si eu raman si fara atelaj si fara directie, la o viteza ametitoare. Blestemata inertie isi face din nou aparitia-i marsava in acele momente si ma proiecteaza cu tot cu saniomobil in proaspatul strat de pansele ce se afla la baza unui artar falnic, plantat in fata casei doamnei Moisescu. Fac cunostinta intr-un mod nu prea placut cu artarul respectiv, distrugand frumusete de flori in miscarea mea de translatie, si poc. Se rupe filmul. Nu de tot pentru ca dintr-o data sunt alaturi de Castor Cenusiu, conducand cot la cot cu el, un atelaj de 12 caini, pe intinderile de gheata din Alaska.
  La un moment dat, in visul meu, probabil din cauza faptului ca incepuse sa ninga, desi eu nu vedeam urma de fulg de nea cazand din cer, incep sa-mi simt fata plina de apa si ma trezesc brusc. Constat cu stupoare ca nu era apa ci balele lui Labus care ma lingea cu frenezie pe fata. Am inteles in acel moment ca si el vazuse filmul "Colt Alb" caci numai de acolo putea el sa stie ca daca stapanul e lesinat poti sa il trezesti aruncand pe el cu apa. Neavand apa la indemana, Labus, vasnicul meu prieten, folosea ce avea el in dotare, linsul.
  Ma uit in jur. Saniomobilul distrus era la cativa metri distanta, inutilizabil. Stratul de flori, irecuperabil. Fiori de spaima ma trec si sontacaind, recuperez saniomobilul si pe Labus si plecam incet, incet spre casa. Ajunsi in linistea si siguranta curtii, evaluam distrugerile. Rotile saniomobilului erau de nefolosit deoarece in timpul accidentului se transformasera in opturi. Curelele de piele aveau cataramele indoite si erau pline de praf si zgarieturi.Eu scapasem usor. Genunchii juliti sanatos, si un mare cucui pe partea stanga a fruntii, intregeau peisajul jalnic. Cum nu mai existau sanse sa recuperez ceva si drept sa va spun imi cam intrase frica in oase aiti de tare incat nu mai doaream sa repet o astfel de experienta, am reparat cum am putut eu mai bine curelele si sania si le-am pus la locurile lor.A venit seara si cum pentru restul zilei am fost foarte cuminte, deh aveam o aventura deja la activ, am scapat de obisnuita instructie a tatei. Insa ghinionul acelei experiente a lovit ca un bumerang citeva zile mai tarziu.
  In ziua cu pricina venisera in vizita niste prieteni simandicosi ai bunicilor. La noi in casa se petreceau destul de des astfel de intruniri, momente in care, erau scoase de prin dulapuri hainele bune, argintaria era scoasa si ea si frecata sa luceasca, Severa nu mai prididea in bucatarie facand diverse feluri de mancare si desert si eu stiam sigur ca voi fi ostracizat sa mananc iar in bucatarie pentru ca nu aveam inca varsta la care sa pot sta la masa cu adultii si musafirii. Zis si facut. Dupa instructajul de rigoare pentru mine in care mi se expune a nu stiu cita oara, lista de "Nu ai voie sa...", la sfarsitul careia eu ma intrebam foarte serios daca am cumva voie sa respir, toata lumea intra in vrie, caci se apropie ora fatidica si vin invitatii.
  Tata Gic imbracat intr-un costum negru la trei piese, mama Coca intr-o rochie de matase verde inchis, cravata, camasa cu butoni de aur, perle, diamante, pandantiv de platina, in fine aratau super fain. Apar si amicii lor care, fara nici o exceptie, etalau aceeasi opulenta ca si bunicii mei. Se aseaza la masa si incep sa discute de-ale lor, bind vin si din cate prinsesem eu asa franturi de vorbe, venisera sa le comunice bunicilor mei ceva legat de o casatorie.
 Cum ma macina curiozitatea si eram suparat ca inca eram prea mic pentru a putea participa la astfel de evenimente, priveam totul pe gaura cheii care despartea sala de masa de holul ce dadea in bucatarie. Si cum stateam eu asa si priveam, la un moment dat ii vad pe toti ca se ridica, si isi salta paharele sa inchine. Dar nu apuca sa duca operatiunea la bun sfarsit pentru ca il vad pe tata Gic cum se albeste la fata si aud de dincolo foarte clar un "aaaahhhhh", si vad cum toti isi duc mana la gura si isi indreapta privirile spre fata de masa. Uitandu-ma mai bine inteleg motivul reactiilor lor. In momentul in care sa ridicat de pe scaun tata Gic, cureaua ce ii sustinea pantalonii a cedat fiind una dintre curelele folosite de mine cu cateva zile inainte la saniomobil. Drept pentru care acesta a ramas in indispensabili in timp ce pantalonii se adunasera frumos la glezne. Bineinteles ca seara a fost ruinata pentru bunicii mei iar, mai tarziu, cercetandu-se inprejurarile si elementele ce au dus la evenimentul nefericit, sa aflat cine se face responsabil de toate faptele. Si acel cineva a fost pedepsit. nu de tata Gic. El nu s-ar fi injosit sa dea intr-un copil. Educatia lui militara primase. El, ca si ceilati membrii de parte barbateasca din familie, dadeau ordine. Si cei de rang inferior le executau.
  Asa ca, aruncandu-mi o privire in scarba, de parca eram un gandac de bucatarie pe care doar imensa-i marinimie il impiedica sa ma striveasca pe loc, se indreapta spre locul unde era sanctuarul telefonului, pentru a transmite ordinul de executie esalonului inferior, adica tatalui meu care, in acea zi, era disparut in misiune la doamna L. Ridica receptorul, formeaza numarul si nervos fiind , in momentul in care aude declick-ul care ii indica faptul ca la celalalt capat al firului a raspuns cineva, isi incepe tirada. Insa dupa primele douazeci de cuvinte, care fie vorba intre noi imi prefigurau mie, sau cel putin unor parti ale corpului meu, un viitor intunecat, se opreste, asculta pret de cateva secunde ce i se spune in receptor, isi cere scuze ca si cum ar fi o greseala de apel si inchide telefonul. Fara sa se lase intimidat, reia operatiunea de formare a numarului, de data asta ceva mai atent in ce gaura isi infige degetul aratator, mormaind ceva despre o "atingere". Inutil sa va spun ca nu a reusit sa ia legatura cu tata in acea seara. Daca va mai aduceti aminte, va spusesem eu ca telefonul avea patru suruburi extrem de apetisante pe spate nu? in dimineata aceea, inainte de a iesi din casa, ma impinsese pirdalnicul sa ma uit in interiorul aparatului sa vad din ce e facut si ce se intampla daca schimb ceva pe acolo, asa o rotita doua.
  Indiferent de faptul ca telefonul functiona sau nu, a daoua zi, tata a venit acasa. Si bineinteles ca mi-am luat portia de scatoalce pentru "magaria" facuta bunicului meu.Acum trebuie sa remarc, pentru ca tot veni vorba despre scatoalce, ca, fizic vorbind, nu eram un copil super dezvoltat. Nu eram nici foarte inalt, si eram cam slabanog la trup. Insa toate babele de la coada de la carne, paine, lapte, oua zahar si alte astfel de cozi, afirmau cu tarie ca sunt foarte sanatos.De ce? pai simplu. Eram mai mereu rosu in obraji si asta in vremurile acelea insemna ca plesneai de sanatate. De unde naiba sa stie ele ca la mine, rosul in obraji, provenea de la desele intalniri ale palmelor tatalui meu cu fata mea! Pe undeva il inteleg si pe el. Se plictisise sarmanul sa tot scoata centironul si sa aplice "constitutia". Asa ca recurgea la scatoalce.Din punctul lui de vedere erau mai rapide, destul de eficiente, si nu cereau un consum prea mare de energie. Din partea mea insa, eficienta era ca si inexistenta, si ceea ce ma deranja cel mai tare era durerea de gat ce tinea vreo jumatate de zi din cauza miscarii de rotatie imprimate de lovituri si  tiuitul din urechi care uneori ma impiedica sa aud ceva o vreme.
  Dupa ce mi-am revenit din buimaceala si tiuitul din urechi a incetat, am iesit afara sa il vad pe Labus. In mare taina am stabilit ca vinovatia pentru tot ce se intamplase o poarta exclusiv motanul acela vagabond care, in nesimtirea lui, stricase toata frumusetea zilei si ne impinsese in pacat. Acestea fiind zise, eu si Labus am declarat razboi tuturor motanilor din cartier, incluzandu-l aici si pe Fritz, si am purces sa concepem un plan de eradicare a acestora , daca nu din cartier macar de pe strada noastra. Cum ma trageam dintr-o familie de militari, aveam strategia in sange. Ca sa putem discuta netulburati, eu si Labus ne-am ascuns in cotetul acestuia din urma, care cotet, la vremea aceea, era destul de incapator pentru amandoi si mai ramanea si loc. Ideea era destul de simpla. Eu trebuia sa fac in asa fel in cat motanii sa ajunga in raza de actiune a lui Labus si el se ocupa de zmotocirea, impricinatilor. Am cazut de asemenea de acord ca nu vrem sa ucidem pe nimeni ci doar sa bagam un pic spaima in ei, si daca in procesul de productie, Labus ramane si cu ceva amintiri constand in smocuri de blana, sa le pastreze pentru el, eu ramanand doar cu satisfactia victoriei.
  Planul ne era foarte mult usurat si din cauza faptului ca, avand pisici, primavara si toamna aveam citeva zile parte de serenade miaunistice ce proveneau de la vreo sapte motani in calduri ce se adunau pe acoperisul sopronului din curtea din spate. cum stabilisem tactica de lupta, am convenit ca la primul moment prielnic vom testa capacitatile functionalitatea si rata de succes a planului pe nimeni altul decat dusmanul nostru de moarte, Fritz. Asa ca la vreo doua saptamani dupa ce pecetluisem "Intelegerea din cotet", sa ivit si momentul prielnic. Ramasesem singur acasa doar cu Severa care avea altele de facut decat sa se ocupe de mine si bunicii tocmai se hotarasera sa schimbe burlanele de la casa cu altele noi.
  In vremurile acelea, burlanele nu se cumparau gata facute ci trebuiau indoite, fatuite si lipite la fata locului de mesteri. Cum operatiunea de schimbare a burlanelor nu incepea decat peste cateva zile, oamenii isi adusesera doar materialele de care aveu nevoie, adica niste foi de tabla mari, pe care eu si Labus le puteam folosi la alte scopuri pina a fi transformate in burlane. Intre timp, ma mai documentasem eu un pic referitor la comportamentul motanilor si cam ce fac ei in situatii extreme, si bineinteles ca documentarele erau edificatoare. Daca pentru adulti Teleenciclopedia era emisiunea de informare pentru astfel de situatii, pentru mine echivalentul acesteia erau cele zece minute de desene animate cu Tom si Jerry de la sfarsitul albumului duminical.Si imi urmaream emisiunea de stiinta cu aceeasi consecventa si curiozitate cu care isi urmareau adultii emisiunea lor.
   Am invatat ca lui Fritz ii placea sa-si faca plimbarea de dimineata sarind prin fereastra de la parter a camerei Severei, drept in gradinita din spatele casei. De acolo o saritura cu bataie pe zidul despartitor dintre curtea noastra si a doamnei Mihailescu si Fritz era sus pe sopron unde isi incepea inspectia domeniului. Fritz se misca extrem de repede ca sa nu fie surprins de Labus desi stia ca dulaul la acea ora inca lenevea in cotet si nu catadicsea sa se ridice fiindca stia ca nu are sanse sa prinda motanul la timp, insa Fritz nu voia sa riste. Am convenit ca zidul despartitor era cheia surprinderii lui Fritz si am desfasurat dispozitivele de lupta.
  In dimineata aceea, cu mult timp inainte ca Fritz sa catadicseasca sa faca ochi, am instalat foile de tabla aproape la verticala sprijinite de gardul despartitor. Cum gardul nu avea decat vreun metru, foile il depaseau cu mult in inaltime. Ca sa minimizam sansa ca Fritz sa poata totusi sa sara pe sopron, am uns suprafata tablelor cu ulei de folarea soarelui, rechizitionat din bucatarie, asa cum vazusem eu in documentarele mele despre viata motanilor. Apoi cu chiu cu vai l-am extras pe Labus din cotet si ne-am pus pe asteptat.
  Aproape adormisem amandoi, Labus incolacit pe iarba si eu cu capul sprijinit de el cand, deodata, a tresarit. Cu coada ochiului l-am vazut pe Fritz in fereastra pregatindu-se de salt. Poate motanul a fost un pic surprins de schimbarea in inaltime a gardului si a incercat sa compenseze cu o saritura mai puternica. Dar fara succes. A alunecat ca un bolovan in jos. Labus a sarit in sus si sa repezit sa latre la motan. Si la fel ca in documentarele mele, Fritz se arunca bezmetic in tablele unse cu ulei incercand sa faca ce facuse de sute de ori pina in ziua respectiva, sa ajunga pe sopron sarind. Fara sa il pot opri, Labus il prinde pe Fritz de coada si incepe sa il smotoceasca cu nadejde. Dupa ce il tavaleste prin pamant si il umple de mizerie, aducandu-si parca aminte de intelegerea pe care o facusem si anume fara victime, ii smulge un smoc de blana din coada si ii da drumul sa fuga spre curte printre picioarele lui. Fritz nu asteapta sa i se spuna de doua ori si o zbugheste, de parca cineva i-ar fi bagat ardei iute in fund, spre libertate. Ca doi luptatori castigatori, eu si Labus ne privim in tacere cateva momente. Dupa care el, cu smocul de blana in bot, se intoarce lenes si se baga in cotet sa-si termine somnul, parca dojenindu-ma ca l-am trezit sa participe la lupta. Din acea zi Fritz nu sa mai atins nici de mine si nici nu a mai incercat vreodata sa ii fure mancarea cainelui. Dar nici nu mai avea blana alba. Si din cand in cand, atunci cand treceam pe linga el, parca simteam miros de ulei de floare rinced dinspre el.

Thursday, June 9, 2011

Amintiri din junime 2

  Trebuie sa va spun ca de la bun inceput, ai mei mi-au zis minitehnicus sau mesterica, pacoste, belea, stricatot, apelativul depinzand in mare masura de cel care, ramas cu gura cascata ca la dentist, vizualiza sau simtea pe propria lui piele, ultima mea creatie mecanica, acvatica, balistica sau de alta forma. Adevarul era ca imi placeau lucrurile care se invarteau, miscau, balanganeau, sau in fine faceau ceva si nu erau statice si amorfe ca mobila din casa. Ma fascina roata in special cu multiplele ei forme ovala, opt, circulara si mai apoi parghiile si funicularele. In funiculare devenisem la un moment dat profesor pina cand intr-o buna zi am reusit marea performanta de a transporta un butuc de lemn de vre-o patru kilograme de la etajul intai al casei in care locuiam, ocolind un unghi drept, pina in fata usii de serviciu de la parter.
  Am renuntat dupa aceea la funiculare pe deoparte datorita faptului ca, la vremea aceea credeam ca aflasem cam tot ce se putea sti despre acest subiect si in al doilea rand, cel mai important de altfel, ca ma cam ustura fundul si nu prea puteam sa stau pe el dupa corectiile primite de la tata care, in dorinta lui nestavilita de a termina mai repede cu indatoririle de familie si a pleca sa zburde ca taurasul in calduri prin Herastrau, venise mai devreme acasa.
  Acum o sa ziceti, ca tata a dat in mine fara motiv si ca era gelos pe mine fiindca eu dovedeam mai mult talent tehnic decit el la funiculare despre care dansul nu stia decat ca merg pe sarma...Nu a dat saracu' fara motiv... Motivul era simplu si trona in partea dreapta a capului sau. Acuma hai sa ne punem si in locul sau... cum ar fi sa vii acasa, cu gandul aiurea la hopai topai-ul cu donsoara L prin Herastrau si sa te trezesti ca de dupa coltul casei se repede spre tine un bustean si te carpeste fara drept de apel, adaugind la gandurile frumoase cu doamna L si niste cintezoi, cuci si alte zburatoare ciripitoare cu obicei timpit de a zbura in cercuri stranse si provocind, mare necaz, distrugerea caschetei de ofiter. Acuma omul nu cred ca era suparat pe faptul ca ii sifonasem ganditoarea si ca fusesem la un pas de ai imprastia materia cenusie pe o usa de stejar masiv, sau ca de acum in colo cascheta lui putea fi folosita eventual pentru capul cine stie carei sperietoare de ciori, nu ca am fi avut ciori in cartier. Cred ca era suparat ca, in toate filmele in care cad sau se pravalesc la vale busteni e unu' care urla cit il tin bojocii "Cadeeeeeeeeeeee". Acuma in cazul lui neintimplandu-se asta era putin nedumerit si incerca sa afle de la mine de ce. Inchipuiti-va un tip bine facut, la vreo 30 de ani, inalt , cu par ondulat tuns scurt, ochi caprui, imbracat in uniforma kaki cu trese de locotenent balmajind ca o moara stricata "de ce", incercand sa-si tina echilibrul cu o mana de un perete, si cu cealalta mana cascheta, simbolul ofiteriei lui acum ajunsa mai rau ca trocul de laturi al lui Labus, cainele meu de paza, incercand se pare fara succes sa alunge stolurile de cuci ce-i intunecau vederea si-i umpleau creierii de ciripituri mai ceva ca sirena lui Vasile Roaita.
   Dupa ce am reusit eu sa-i explic printre racnete de durere, caci incepuse operatiunea de corectie cu centironul de la brau, versiunea mea de "Viata bate filmul", al meu tata a disparut in baie de unde nu a mai iesit vreo ora. Atunci cand a iesit era ceva mai bine. Cel putin nu mai avea privirea de betiv de bodega intoxicat cu posirca de prune indoita cu zahar. Inca bulversat, si-a luat cascheta si servieta din piele de porc si dus a fost. Nu a scos omul o vorba si vreo trei zile nu a mai fost de vazut pe acasa. Presupun ca a mers la doamna L unde a zacut si s-a vaitat, caci asta era stilul lui, iar aceasta din urma a prins o ura pe mine de nedescris. De ce spun asta? Pai pentru ca doamna cu pricina, a ajuns la un moment dat a doua sotie a tatalui meu. Eu imi facusem iar sperante ca tata o sa ma ia cu el si cu doamna sa fim o familie, ca asa promitea dinsul cand ma scotea la promenada, ca pe Labus in lesa, sa impresioneze noile lui cuceriri sau sa-i arate doamnei ca imi purta de grija. Asi. Doamna nu a vrut sa vada decit in vizite scurte piciorul meu prin ograda ei. Pesemne se temea de funicularele mele. Dar nu-i bai nu ma suparam eu dintr-o asemenea gogomanie. Aveam alte orizonturi de explorat.
  Ca multi dintre prietenii mei, locul nostru de joaca pe atunci era fie pe strada fie in parcul Ciresarii iar duminica, daca aveam noroc mergeam in Herastrau.  Pe vremea aceea nimanui nu ii era frica sa isi lase copilul la joaca nesupravegheat daca avea mai mult de sapte ani. Aia copilarie! Si ce ne mai hirjoneam prin iarba si nisipul de prin parc; ce ne mai dadeam "pina la bara" cu leaganele din fier; ce ne mai aruncam pe topogane inchipuindu-ne ca suntem pirati sau astronauti..Dar toti prietenii mei erau gelosi pe mine pentru ca eu aveam ceva dupa care ei tanjeau cu invidie. Eu aveam maidanul.Ahaaa. Tarimul lui Barba Albastra, comoara ruginita a templierilor, maidanul, groapa de vechituri a cartierului era lumea mea plina de necunoscut. Si trebuia explorata.
   Maidanul, in realitate un loc ramas viran intre doua case, a mea si a vecinului. Pe locul respectiv fusese o casa dar, la finalul celui de al doilea razboi, in timpul unor bombardamente executate asupra Garii de Nord, o bomba ratacita cazuse pe acea casa spulberind-o cu tot cu ocupanti. In imaginatia mea, alimentata si de povestile din timpul razboiului istorisite de bunici si de descoperirea singurei ramasite din prispa casei bombardate pe care scria "Bine Ati Venit" in marmura, imi formasem eu o idee cam de ce a fost bombardata casa aia. Pai cum altfel? Pe prispa casei mele si pe cele ale vecinilor, pe care le cercetasem in fuga uitandu-ma printre leaturile gardurilor, nu scria nicaieri nimic. Nu va e deja clar? Of. Sunteti grei de cap. Pai astia ii asteptau pe americani mai. De-aia le scrisesera pe prispa mesajul. Dar americanii cum nu pricepeau o iota romaneste, cine stie ce indicator suspect au crezut ca e si pac o bomba. Si uite asa m-am facut eu cu un maidan de toata frumusetea, pe care spre marea mea bucurie si spre cosmarul lui mos Antemir, cel cu care imparteam maidanul, il cutreieram toata ziua.
  Maidanul asta era impartit in doua. Jumate era un maldar de fiare vechi, masini de spalat, televizoare, carucioare, si tot ce romanul nu mai are nevoie prin casa si nu are unde sa arunce, si celalata jumatate, o frumoasa gradina de legume, cu straturi de rosii, castraveti, ardei, ceapa, si alte chestii din astea care erau mandria lui mos Antemir si cosmarul meu in materie de tehnologie. Caci mereu imi incurcam experimentele printre straturile de rosii sau castraveti ale lui mos Antemir si acesta din urma mai mai ca nu facea atac de apoplexie cind vedea urmarile trecerii mele pe acolo. Bine nu ii stricam straturile lui zilnic pentru ca aveam si eu curte unde concepeam mare parte din proiecte. Dar maidanul, maidanul era sursa de tehnologie. Si din greseala, atunci cind saream gardul de la mine din curte pe maidan mai calcam peste vreun strat de ceapa si-l faceam terci. Dar asta numai la inceput. Cu timpul, si datorita trosnelilor repetate primite de la tata cu adresa directa de la mos Antemir, am invatat sa sar "printre straturi".
  Intr-una dintre diminetile de vacanta, iunie, cald deja de pe la vreo zece, imi fosgaia prin minte tristetea. Aceeasi tristete exprimata atit de drag in cuvinte de un domn Basescu dar pe dos in cazul meu. "Vara nu-i ca iarna". Adica, ziceam eu in mintea mea, zapada nu e, frig nu e, sania daca o scot din sopron o sa harjaie si nu aluneca deloc. Bine, aveam eu ceva experimente de producere a unui alunecus similar cu cel de pe timpul iernii dar succesul fusese moderat si drept sa va spun, dupa ce incerci sa transformi 50 de metri patrati de curte frumos aranjata cu gazon in alunecus bazat pe un noroi clisos executat prin inundarea curtii cu multa multa apa, si iti dai seama ca va fi oricum prea tarziu sa o avertizezi pe Severa care, impetuos lansata in urmarirea unei pisici furacioase ce alerga cu prinzul meu in bot, nu va observa diferenta consistenta a  terenului in primele zece secunde.
  Ce a urmat va intrebati? Pai cotoiul fiind mai speriat de apa decit de urmaritor, se hotaraste sa dea piept cu dusmanul si executa fulgerator o intoarcere la 180 de grade combinata cu un triplu salt treapta-genunchi-batic si scapa din incercuirea ucigasa, lunecand pe spatele urmaritorului, cu tot cu copanul meu de pui in bot. Buimacita de indrazneala animalului dar fara sa isi dea seama de schimbarea aderentei solului, Severa incearca sa puna frana impetuoasei sale deplasari. Ghinion de nesansa. Aderenta gradinitei in care cu aproximativ o ora inainte se lafaia un gazon extra este cvasi nula. Drept pentru care miscarea sa continua fara a intampina rezistenta sau franare de orice fel. Si ca in mecanica corpurilor aruncate in vid unele spre altele, Severa ca urmare a celor doua miscari cea de inaintare cuplata cu disperata incercare de a-si lasa corpul pe spate pentru a frina, cade de-a dreptul in fund, cu picioarele cracanate in fata, si patineaza pe dosul ei vreo cinci metri, pina cand, din nefericire se opreste cu un trosnet surd intr-un prun batran, ce din greseala intersecta traiectoria ei, pe care il incolaceste cu bratele si cu picioarele.
  Vreo trei minute nu s-a auzit decat vijiitul apei care inca curgea in curte pentru ca eu doream sa fac cit mai mult noroi nu? Dupa care in gemete si icnete, biata Severa incearca sa-si dezlipeasca trupul de prunul pe care il imbratisase mai ceva decit pe iubitul ei necunoscut. Cred ca ar mai fi lenevit o vreme sa comunice cu natura in acest fel intim dar, din nefericire, ii era cam rece la cur din cauza apei ce baltea in gradina. Drept pentru care, la un moment dat reuseste sa se desprinda din imbratisare si pleaca , clatinindu-se ca o rata beata, suduindu-ma in romano-magriara. Tot ce am inteles din sudalmele ai a fost "las' ca vine diseara tactu' acasa si vezi tu..." Nu a venit in seara aia da si cand a venit, am furat-o si pentru patania asta.
   Si cum cugetam eu asa la patania cu noroiul dar vrand al naibi de mult sa-mi demonstrez mie insumi ca vara poate fi ca iarna, catam cu ochii spre sursa mea de inspiratie si material de constructie, maidanul.Si il vad. Trona in varful gramezii de fiare, scorojit dar cu roti. Era un landou de lemn, din primele modele de landouri postbelice , cu roti de tricilcleta Ceaika cu spite. Si ma loveste si inspiratia sub forma unui rahatel de porumbel, drept in frunte. Fara sa stau prea mult pe ganduri, sar gardul despartitor, si culcand la pamant un strat de ceapa si unul de morcovi alerg spre implinirea visului meu devenit realitate. Cercetez cu infrigurare starea sasiului landoului care pare in buna regula. Modalitati de demontare...opt suruburi din acelea de lemn si trenul inferior cu roti cu tot poate fi al meu. Acuma sa stiti ca nu plecam in aplicatii fara trusa de scule la mine. Intotdeauna aveam la mine surubelnita patentul si cheia de la bicicleta mea, asa doar de control, daca era nevoie de ele sa fie la indemina. Scot surubelnita din buzunar si infrigurat ma apuc sa desfac suruburile cu pricina. Ignor cu desavarsire strigatele lui nea Antemir care, ca un vultur la panda, ma luase in colimator deja si se indrepta amenintator cu pasi de melc spre poarta de la maidan.
  Fac un calcul rapid. Mai am trei suruburi de desfacut si apoi un drum fulger pina la gard cu prada. Mai am timp. Mos Antemir are de parcurs vreo zece metri pina la poarta, trebuie sa caute cheia, sa nimereasca gaura de la lacat, am timp sa beau si un suc pina apuca el sa intre in gradina sa vada prapadul. Deci, ma reintorc la demontarea suruburilor si intr-un final recuperez sasiul si rotile. Urmeaza o deplasare rapida spre gard, bineinteles cu jumulirea virfurilor a vreo trei rosii ce isi intinsesera vrejurile in calea mea, o miscare umar-sold-fund pentru aruncarea prazii in siguranta peste gard, si apoi saritura hotului inapoi in curte. Asta cu saritura o vazusem intr-un film cu Marlon Brando la cinema si eram indragostit de ea, asa ca o foloseam cu fiecare ocazie.
  In siguranta in curtea mea, acolo unde mos Antemir nu putea sa intre, imi cercetez din nou prada. Perfect. Deja vedeam cum sa atasez cadrul la sanie si deja anticipam invidia prietenilor mei la vederea acestei nastrusnice inventii. Derept pentru care fara multa tevatura, pornesc in cautarea saniei mele vechi, sanie pe care suspectam ca tata a primit-o cadou de la tatal lui cand a facut el cinci ani. Cum in vremea aceea nu prea existau scule electrice de gaurit ca sa pot face o legatura solida intre sanie si cadru prin intermediul unor suruburi de fixare, am decis ca niste bucati de sirma de legat garduri e numai buna pentru a obtine acelasi efect. Fara sa mai pierd timpul, in cam douazeci de minute, sania era cocotata ferm si legata cu sarma pe cadrul cu roti iar eu imi admiram saniocarutul cu un ochi critic.
  Sa nu credeti ca mos Antemir se lasase batut.Nu. Ajunsese cu chiu cu vai la gradina, contabilizase deja prapadul rezultat si venise sa vorbeasca cu Severa. Acuma vocile lor amenintatoare proferau diverse epitete gen "Pacostea aia de puradel", "jigodia aia mica", " haimanaua aia", restul pierzandu-se in bolboroseli maghiaro-romanesti. Cum nu aveam chef la momentul repsectiv ca cineva sa dea cu ochii de inventia mea, ma gandesc sa o ascund intr-un sopron ce se afla in fundul curtii.
 Zis si facut. Trag saniocarutul de capastru spre sopron si ii caut o ascunzatoare. Sopronul cu pricina servea drept magazie de carbune si lemne, si pe linga astea mai erau depozitate si citeva butoaie goale de motorina. Ascunderea saniocarutului in spatele butoaielor era cea mai buna solutie am gandit eu, asa ca, le-am dat un pic la o parte cu ajutorul unui mangealic facut cu o coada de lopata, vezi, invatasem deja rolul pirgiei si a punctului de sprijin in mod empiric si experimental, si am strecurat saniocarutul in spatiul creat.
  Ca sa nu bata la ochi, am inceput sa pun deasupra inventiei mele diverse bidoane ce zaceau pe ici pe colo, mai pline sau mai goale de diverse lichide, vopsele, diluanti, si ca sa intregesc camuflajul, am aruncat si o plapuma veche ce se destrama la fiecare atingere , plapuma pe care dormea Labus cind era prea frig la el in cotet si se refugia in sopron. Ca sa fiu sigur ca asunzatoarea nu o ia la vale, proptisem rotile cu citeva cioturi de lemn luate din rindurile de lemne frumos asezate in sopron pentru la iarna.
  Intre timp, mos Antemir si Severa ajunsesera deja la concluzia ca sunt o pacoste si ca nu se poate face nimic cu un copil ca mine ai carui parinti nu au nici o responsabilitate, si plecasera fiecare in treburile lui. Eu ardeam de nerabdare sa imi incerc inventia dar nu prea mai era timp ca deja se facuse destul de tarziu si nu aveam loc de manevra inca. Pina seara, cu toate incercarile mele de scapare nu am reusit sa-mi testez saniocarutul.
  Nu a fost sa fie. In acea seara, fiind vineri, toata familia trecea prin calvarul spalatului. Bine ne spalam noi zi de zi da vinerea ne dadeau si apa calda. Nu va ganditi ca eram racordati. Nu. Stateam la casa doar si aveam sobe si boiler cu lemne. Dar asa se decisese in familie. Baie calda numai vinerea. In rest ne calim. Asa era din tata in fiu, soacra, nevasta, fata in casa. Io vroiam si dimineata apa calda da te pui cu partea ofitereasca din familie? Cum incercam eu sa scancesc un pic, imediat sarea conu' Gheorghe, sotul bunicii mele cu gura, ca in razboi...Degeaba voiam eu sa argumentez ca nu mai suntem in razboi. Nu aveam succes. Si era asa de rece apa aia, ca ma spalam ca pisica mereu. cu varfurile degetelor ca sa minimizez suprafata de atingere a apei cu pielea mea.
  Deci parintii au inceput pe la vreo sase seara sa incinga boilerul, ca sa ne imbaiem. Si colac peste pupaza, venise si tata acasa sa faca si el un dus ca deh avea o intalnire simandicoasa, nu cu doamna L, cu alta, si nu voia sa dea de banuit. Domana L stia ca tata e de serviciu la unitate si munceste din greu. Va dati seama ce ar fi fost daca pe vremea aia erau deja telefoane mobile? Scuza asta nu ar mai fi tinut si doamna L l-ar fi prins pe tata urgent cu soalda. Dar nu era asa si in vremurile alea aveam un telefon fix din ebonita neagra, ce avea masuta lui lacuita tot neagra, intr-un colt discret al camerei de zi, flancat de doua fotolii negre acoperite cu plus visiniu. Ce mai, o comoara telefonul asta si merita pus la loc de cinste.Bineinteles pina am descoperit eu ca are patru suruburi pe spate si surubelnita mea se potrivea la ele.
  Acuma un boiler pe lemne are nevoie de lemne ca sa functioneze nu, adica apa calda nu se produce arzand aer. Drept pentru care, tata a purces cu doua galeti, asa se transportau lemnele din sopron in casa, cu galeata, sa ia lemne. Imi cam tremura mie pipota stiind ca locul era fierbinte si putea fi descoperita inventia mea, dar m-am imbarbatat la gindul ca o ascusesem bine. Pina nu l-am auzit intrand gafaind in casa mi-a stat inima cat un purice. Usurat l-am urmarit cum urca scarile si isi depune incarcatura de lemne in baie si se apuca sa faca focul.
  Fara sa o mai lungesc mult, face domnu tatal meu baie, ca se grabeste, merg si eu la dus insotit de Severa bineinteles ca sa se asigura ca ma spal bine pe unde trebuie, rusinos as zice eu da te pui cu nebunii astia cu gandiri invechite? Nu te pui.Si se termina si ritualul baii, si casa se linisteste. Domnu tata pleaca in crailic si eu tocmai ziceam ca am scapat o zi fara sa fac vreo boroboata care sa dea in scatoalce.
  Nu.Nu.Nu. Nu-i asa. Pardalnicul ala de Scaraotchi ma pandea si ma prindea pe unde putea. Asa ca abea ce ne linistisem si ajunsesem prin paturi sau ne ocupam cu ascultatul emisiunii in limba Romana la" Voice of America", care fie vorba intre noi, din cauza bruiajului comunist parea mai mult un concert de muzica avangardist-progresista la care spectatorii se decisesera sa fluiere in cor ca sa isi primeasca banii pe bilete inapoi, decat stiri despre ce naiba se mai petrece prin lume, cand un vuiet si un zdranganit de fiare si bolovani ne scoala din paturi. Bunica mea, "Anju'" cum ii spunea Severa, urla, Cutremuuuuuur , Gicule ia copilu' si sari in usa, Gicu adica tata Gicu fiind sotul bunicii mele. Dar casa nu era zgaltaita de miscari telurice. Zgomotul ce se stinsese venea din spatele casei de afara. Am inghetat sub cearceaf. Banuiam eu cam ce se intamplase dar habar nu aveam cine naiba intrase in sopron si declansase totul.
  Coborind la iuteala de la etaj, impreuna cu bunica si bunicu, am iesit in curte aprinzand lumina din gradina. Usa de la sopron era deschisa si o aratare plina de ate si fulgi siroind a zemuri rosii, albe, albastre si caramizii, se chinuia sa se extraga dintre bidoane si sticle sparte. Dupa citeva eforturi scuipaturi si sute de injuraturi de sfinti, dumnezei, pasti, si alte din astea sfinte, ne-am dumirit a cui era vocea. Era tata. Ce cauta in sopron? Pai ii promisese pipitei cu care se intalnea in seara respectiva ca ii duce o sticluta cu petrosin ca sa isi curete nu stiu ce chestie de matase. Si uitase sa prepare sticluta inainte de a pleca si isi adusese aminte abea la coltul strazii. Cum mai avea timp a zis ca mai bine se intoarce si cauta o sticluta in care pune niste petrosin si fuguta se duce la intalnire ca totul dureaza putin. Ei nu a fost asa. A durat vreo saptamana sa ii scoata tatei toata vopseaua si penele din par, din urechi, si de prin alte parti. Combinatia de vopseluri si lichide diluante cu pene a fost atit de puternica in cat si la o saptamana dupa incident, timp in care facea baie zilnic, tot putea a benzinarie de la o posta. Am scapat de cafteala de data asta ca bietul de el a dat vina pe ala care pusese de-a valma toate bidoanele si sticlele acolo. Si uitucul isi amintea ca ultima data cind au fost aranjate el le aranjase acolo deci, sa invinuit singur. Eu am tacut chitic pana azi cand oricum el nu-mi mai poate face nimic din lumea dreptilor. Dumnezeu sa-l ierte. Dar zau ca as fi meritat-o nu?

Wednesday, June 8, 2011

Amintiri din junime 1

  Am fost un prunc urlator, neastamparat si frumos. Cel putin asa imi spunea draga mea mama in scurtele momente de sinceritate si apartenenta pe care le-am avut de-a lungul vietii petrecute impreuna.Nu nu va mirati. Am spus scurte pentru ca parintii mei au decis ca, desi este foarte la moda sa te afunzi in mrejele iubirii si a tuturor chestiilor alea ce se fac in soapta si gemete de la virste fragede, aparitia unui bagaj suplimentar de genul meu le-ar fi rapus dorinta de afirmare si elan creator, asa ca m-au facut pierdut de la o varsta foarte mica, la bunici.
  E de la sine inteles ca procesul nu a fost asa de simplu, deoarece toate se petreceau pe vremea lui Nea Nicu, si pe deasupra mai era si un nume ce il port si eu acum de aparat impotriva barfelor urbei. Deci totul a purces cu o casatorie rapida la care participantii principali, cu oaresce rusine si vinovatie etalau un costum de ginere la trei piese ce incercau sa dea aere de om matur unui tanar de 20 de ani care, fie vorba intre noi, abea daduse cu nasul de floricica mamei si era zmeu, si o miniona la vre-o 18 anisori, satena cu ochi vioi, intr-o rochie alba de mireasa desi burta o trada ca nu mai era de mult neprihanita. Actorii fiind in scena, cel putin in poze se vad zambind, cam stramb ce-i drept, mai in spate, pazind si parca supervizand cuplul, Garda de Fier. Cu chipuri crispate in zambet de complezenta, le citesti  parca pe fete ce gandesc... 'tarfa", "mi-a nenorocit frumusete de baiat", "il omor daca nu termina facultatea", "e proasta si n-are nici un capatai",  in functie de relevanta raporturilor de rudenie intre cei la care te uitai si impricinatii din centrul lor de atentie.
  Oricum calvarul asta a tinut doar o noapte, cam atit dura si pe atunci o nunta la foc automat, asa ca fiecare a plecat pe la casele lui iar tinerii insuratei au ramas sa locuiasca impreuna in periferia de atunci a Bucurestiului pe linga Gara de Nord cu socrii mari bineinteles.Daca toate ar fi fost la fel de frumoase ca atunci cand tata a vazut pentru prima data floricica mamei si ar fi ramas, ca vitelul care se uita la poarta noua, inrobit de dragoste pentru mama, ar fi fost totul bine. Dar cum tata, in mintea lui de viitor injinier a decis ca erau mult mai multe floricele de vazut decat zilele dintr-o luna si ca el in calitate de tinar aspirant la titlul de taurul cartierului trebuie sa le miroasa pe toate, nu a durat mult si fatalitatea sa produs.
  Si sa lasat cu impuscaturi si ranituri, ca in filmele alea politiste de duzina de rulau in acele vremuri pe la Gloria si Scala, unde doi indivizi isi trag la gloante unu' la altu' dar nu se omoara pe bune decit dupa ce irosesc vre-o doua bobine de cinspe' minute de pelicula.Acu mama impusca cu tigai, vaze, carti, chiloti, picioare de scaune, la tata iar acesta din urma sarmanu' facea ce a facut toata viata... se ascundea la adapost in spatele mamicutei lui.Da tot l-a atins de vreo doua trei ori, de aici si raniturile nu? Acum mama mea urla si dadea cu ce apuca, tata se chircise in spatele mamei lui, aceasta din urma strignd ca din gura de sarpe " sa fim rezonabili ca ne aud vecinii" si para impuscaturile mamei cu o fata de masa pe post de scut si steag de armistitiu. Tot calvarul se datora bineinteles faptului ca mama il prinsese pe tata cu nasul in floricica unei colege de facultate a lui, si bineinteles era nervoasa.
  Biata mama credea ca odata ce l-a luat pe tata cu "Acte" acesta din urma nu mai avea voie sa bazaie la alte floricele ci sa se multumeasca doar cu ea. Iluzii de adolescenta care din nefericire tot iluzii au ramas. Bineinteles ca sa ajuns la divort unde, pentru ca mama paratului avea ceva influenta in acele vremuri in industria avocateasca, au convenit in final ca se despart pe cale amiabila, nu au nimic de impartit la partaj si eu, plodul, revin spre crestere si educare tatalui !?!. Va rog sa va reamintiti ca la acea vreme nu prea aveam ceva de spus decat eventual gugu, gaga, mumu, mama si alte ezoterii onomatopeice pe care adultii le interpretau in fel si chip. Normal ca in calitatea lor de adulti nu au inteles ca eu deja stiam ce se intampla si protestam exprimandu-mi punctul de vedere si bineinteles ca , la fel ca niste adulti educati, au ignorat cerintele mele.
  Acum nu pot sa mai afirm ca decizia parintilor mei a fost una proasta. Insa daca va puneti in pielea unui pusti de citiva anisori ce inceraca sa inteleaga de ce mama si tatal lui nu il trimit dupa inghetata doar doar or avea si ei ceva timp singuri, sau de ce cind vine tata acasa are timp doar cinci minute de enumerat prostiile pe care le-a facut odrasla , trei minute pentru aplicarea corectiei corporale necesare educarii spiritului rebel dupa care, cu inima impacata de datoria executata, tata se ferchezuieste si pleca catre alte zari mai inflorite. Habar nu avea tata, ca eu, dupa plecarea lui ramaneam nauc neintelegand nici macar de ce dracu' luasem bataie.
  Nu. Sa nu credeti ca nu am avut parte de dragoste si iubire. Am avut. Desi fusesem un accident intrand cu picioarele in viata inaintasilor mei, am fost inconjurat mereu de caldura, atentie si dragoste din partea bunicilor. M-au adoptat si pina am crescut un pic mai mare ei au fost lumea mea. Pe linga ei, la fel ca si mine, copil al nimanui, a fost Severa.
  De unde naiba a primit femeia aceea acel nume habar nu am pentru ca nu se potrivea cu muntele de blandete, dragoste si abnegatie cu care avea grija de mine. La vremea la care eu deschideam ochii plinsi catre ea, Severa trecuse deja de prima tinerete si se vedea pe ea ca avusese o viata plina de incercari. O unguroica uitata prin cine stie ce orfelinat, adoptata de bunicii mei pe post de fata in casa, miniona dar vanjoassa, cu chipul asprit si brazdat de trecerea vremii mereu incadrat de un batic visiniu legat in fata, ma legana cantandu-mi in ungureste, o limba din care nu intelegeam o iota dar care avea un puternic efect calmant asupra mea, ma ogoia si ma suduia apoi cu mult drag. Mereu imbracata in rochii pina la glezne, incaltata cu saboti de plus pe care ii tarsiia pe culoarele si scarile din casa, era Cerberul meu, veghind neobosit la toate nevoile mele. O sa ramaneti surprinsi la fel ca si mine dar cat am fost copil de biberon, nu am avut nici camera mea separata si nici nu am dormit cu parintii. Eu am dormit intr-un patut de fier in aceeasi camera in care dormea si Severa. Ea a fost mina ogoitoare in noptile in care frunte imi ardea de febra, Ea a fost tinta farselor mele nevinovate mai tarziu cand am crescut, ea a fost cea care dupa ce o zi intreaga ma suduit si blestemat pentru traznaile nevinovate pe care le facusem, a luat toata pensia ei si sa dus la magazin sa-mi cumpere o bicicleta Pegas ca deh toti copii au si sa nu se simta copilul nedreptatit. Nu parintii mei, nu bunicii mei ci un strain.