Luna iulie era cea mai frumoasa luna din toata perioada vacantei de vara. Si ca intotdeauna, debuta cu o adunare. La parterul casei din Caraiman se adunau, cele doua perechi de bunici, ca sa decida cine si cand ia copilul si pentru cat timp. La sfarsitul intalnirii, eram chemat pentru a mi se impartasi marele plan de vacanta. Nu aveam cum sa obiectez sau sa ma opresc din uimire. De fiecare data era o experienta noua. Asa am ajuns sa vad manastirile, Delta, minunatiile Bucegilor, Fagarasul si multe multe alte locuri minunate ale Romaniei. Si ca de fiecare data, parintii mei erau aparitii cel mult episodice in aceste incursiuni. Am inteles insa de mic faptul ca cu cit ma straduiam mai mult sa le arat ca ii iubesc si am nevoie de ei , cu atit mai mult faceau ei eforturi sa nu dea curs acestor "sarlatanii sentimentale". Singura care, desi zi de zi afirma cu tarie ca familia trebuie sa faca ceva sa o scape de "pacostea asta" , adica de mine, era dezamagita in momentul in care plecam. Intotdeauna pe chipul ei se vedea durerea instrainarii noastre vremelnice. Neavand cuvinte sau nedorind sa-si lase sufletul deschis mai mult decat dorea, in dimineata plecarii mele, striga la cei care ma luau, stergandu-si cu coltul baticului lacrimile din ochi, "Ochii si copilul ca de nu...". Acum recunosc ceea ce niciodata nu am vrut sa recunosc. Am iubit-o pe Severa neconditionat. I-am daruit toata dragostea de care parintii mei pareau sa nu aiba nevoie. Si ea mi-a daruit sufletul ei simplu si pur de copil de orfelinat. Neconditionat. Fara farafasticuri sau declaratii sforaitoare.
Mai exista un personaj, in aceasta lunga istorie, care are un loc de cinste. Bubulina. Nu e Bubulina din cantecul lui Banica JR. E Bubulina, trabantul 1300 al bunicului meu. Cumparat cu chiu cu vai dupa ce trecusera prin toate furcile caudine comuniste, automobilul era centrul actiunii concediilor noastre. Si cum o minune nu vine niciodata singura, erau de fapt doua Bubuline. Una a lui Tataie 7-B-9011 si cealalta a familiei Badea, niste prieteni foarte buni ai bunicilor mei, 7-B-9012. Numerele de inmatriculare erau luate consecutiv pentru ca pe vremea comunistilor, in weekend, circulau alternativ masinile cu numar cu sot sau fara sot.
Pentru ca intr-o familie activitatea este impartita intre membri ei, in ajunul plecarii fiecare avea sarcini bine stabilite. Tataie pregatea Bubulina de drum. Ii facea baie, verifica presiunea, curata jiclerele, pregatea camerele de rezerva, bujiile, filtrul de aer, inductoarele de rezerva, ma rog, tot ceea ce credea el ca este necesar pentru a avea un concediu cu cit mai putine surprize. Mamaie in schimb pregatea valizele cu haine, frigiderul de voiaj cu alimentele perisabile, paturile, cearceafurile, pernele, accesorii obligatorii pentru ca nu aveam voie sa dormim in cine stie ce asternuturi jegoase, o sacosa plina cu detergenti, carpe, perie, maturica, articole de plaja sau rucsaci de munte, depinzand de directia in care o apucam mai intai. De ce detergenti si alte ustensile de curatat?
Daca exista Superman, cel care era in stare sa invinga raul si sa aduca pacea si linistea in univers, atunci Mamaie era echivalentul acestuia in materie de curatenie. Un fir de praf daca aparea pe cristalul bufetului si se dadea alarma. Antoaneeeee... ne napadeste jegul, striga dinsa, si in secunda doi, aspiratorul era in pozitie de lupta, maturile si carpele la post, galeata cu dezimfectant pregatita de actiune. Si intr-un iures demn de cartea recordurilor, se rasturna umilul lor apartament din Giurgiului cu susul in jos in vederea starpirii definitive a raului din radacina. Dupa ore intregi de truda, casa lor arata ca un glob de cristal. Fara pata. Nimic nu scapa atentiei lor. Covoarele scuturate, mobila lustruita, paturile impecabile, ferestrele de parca nu aveau geamuri, bucataria luna. Pana si hainele din dulapuri erau fara pata. Totul era spalat, calcat, si impachetat la dunga. Nimic nu scapa de tavalugul curateniei. Pana si maieurile si chilotii erau calcati apretati si impaturiti pe masuri si pusi in sifonier.
In vara aceea aveam doua pricini de bucurie. Mamaie si Tataie reusisera sa prinda zece zile la mare si apoi inca zece in Delta. Abea asteptam sa inceapa calatoria. Bineinteles ca, Tataie s-a gandit ca in Delta va trebui sa am si eu o undita, drept pentru care, dupa o indelunga sfatuire cu domnul Badea, a venit inapoi acasa cu o undita pentru mine. Cum in anul respectiv familia Badea avea sa ne insoteasca si la mare si in Delta, domnul Badea isi calcase pe inima si-mi facuse cadou una din unditele lui, pe care fie vorba intre noi o pastra doar din ratiuni sentimentale caci nu o mai folosea demult. Cu toate bagajele facute, traseul stabilit, opririle planificate, numaram cu infrigurare orele ramase pina la declansarea actiunii.
Si plecam. Dimineata la cinci jumatate, in zgomot de motor in doi timpi la dublu, iesim din Bucuresti prin Pantelimon si apucam drumul Fetestiului spre mare. Cu o mica oprire la Medgidia, pentru a cumpara struguri si pepene verde, ajungem la Mangalia pe la doisprezece. In vremurile acelea, exista in fiecare statiune un centru de cazare. Adica tu iti cumparai biletele in Bucuresti sau in tara, dar repartizarea la cazare se facea in statiune pe principiul primul venit primul servit. In timp ce Tataie si domnul Badea iau in piept coada de la cazari, Mamaie, doamna Badea si cu mine, ne indreptam spre plaja ca sa ne racorim pina vin "barbatii" cu rezultatele.
Dupa vreo trei ore de asteptare, aflam ca suntem cazati in satul de vacanta, la casute. Purcedem intr-acolo imbarcati in Bubulina care fierbea deja la cam 40 de grade la umbra. Satul de vacanta, un loc placut, fiecare casuta la o distanta de cel putin zece metri de celelalte, iarba, copaci umbra, intr-un cuvant, frumos si linistit. Tataie "trasese niste sfori" pe la cazare in asa fel incat sa primim o casuta care avea si baie proprie. Ascundem Bubulina la umbra unui copac in apropierea casutei si purcedem in cercetare. Defapt pleaca ei doi, Mamaie si Tataie, eu fiind concediat cu "stai aici la masina pana venim noi". Si bine am facut.
Au disparut inspre casuta in care urmam sa locuim si linistea s-a lasat peste alei. Pentru putin timp insa, caci dupa numai citeva minute incep sa se auda exclamatii de "Oh" si de "Ah" condimentate din plin cu injuraturi adresate personalului de intretinere. Vocea care profera epitetele respective era a bunicii mele care chemase la ordine pe cele doua femei de serviciu insarcinate cu curatenia in stabiliment. Si in stilul ei caracteristic si impetuos, dadea lectii despre cum ar trebui sa se faca curatenie in locurile acelea. Cele doua doamne menajere se pare ca nu prea pricepeau ce vrea "dilia aia" venita de la Bucuresti caci lor li se parea extrem de curat in casuta spre care Mamaie arata cu degetul. Obosita sa tot incerce sa se faca inteleasa, Mamaie lanseaza strigatul de pe acum binecunoscut. "Antoaneeeeeee...descarca masina si adu sacul cu dero".
Bietul om ce sa zica. Se supune comenzii, si in urmatoarele trei ore amandoi smotruiesc la sterilizarea casutei inainte ca sa putem sa ne punem capul jos si sa ne putem odihni linistiti. Nici eu nu stateam deoparte. Tataie descoperise ca paturile se cam clatinau pe picioarele lor iar sarcina mea era sa indrept niste cuie smulse de el dintr-un gard de imprejmuire ca sa poata el fixa paturile mai bine. Mamaie in elanul ei menajer, in timp ce freca carpetele din casuta cu Deval iar jegul izvora din ele cam la fel cum rabufneste apa cu noroi din canalizarea Bucurestiului in timpul unei furtuni, dadea sfaturi despre cum se face curatenie celor doua femei de serviciu ramase sprijinite de un copac la umbra. Acestea doua, fumau linistitie si se uitau zambind la eforturile bunicii mele, dandu-si coate din cand in cand si schimband priviri semnificative.
Cu un ultim jet de apa aruncat peste carpetele acum curate luna, se incheie operatiunea de sanitizare a locului, urmand ca noi sa incepem instalarea in casuta. Doamnele de serviciu parasisera demult campul de lupta si restul privitorilor se retrasesera in casutele lor pentru siesta. Asa ca nimeni si nimic nu ne-a mai impiedicat sa ne instalam si sa picam lati de oboseala primei zile la mare.
A doua zi, dis de dimineata, dupa ce am servit micul dejun la restaurantul hotelului din apropiere, am purces spre plaja. In drum am trecut pe linga un lac in care, la acea ora a diminetii, cativa barbati pescuiau broaste. L-am intrebat pe Tataie de ce pescuiesc oamenii aia broaste si ce fac cu ele mai ales ca eu stiam ca nu erau bune de nimic. Mi-a raspuns ca exista o mancare care se prepara din partea posterioara a lor sau ceva similar, iar eu m-am scarbit si nu am mai avut nevoie de detalii suplimentare. Cert este insa ca, in adancul sufletului meu doream sa prind si eu macar o broasca sa vad si eu cum e. Si ocazia s-a ivit cateva zile mai tarziu.
Ca sa imi faca vezi doamne o surpriza, apare si doamna mama mea cea buna, pe litoral, afirmand ca a venit sa vada ce fac eu dar de fapt venind sa prinda si ea cateva zile pe de-a moaca la mare. Oricum m-am bucurat nespus de mult la vederea ei si ca sa arat si eu ca deja ma descurcam si eram baiat mare, l-am rugat cu cerul si cu pamantul pe Tataie sa ma invete sa prind broaste. Dupa ce ii facusem capul mare de atitea rugaminti omul cedeaza si iata-ne pe amandoi indreptandu-ne cu undita si un fir de ata rosie, caci cu ata rosie stia el ca se prindeau broastele, catre lacul din apropierea casutelor. Mama si Mamaie ramasesere la casuta sa isi traga un pic sufletul de oboseala adunata dupa o zi de plaja.
Si asa ajungem noi la balta, si ne apucam sa momim broaste. Si ca sa nu fiu luat de fraier, ochesc un broscoi mare si plin de pete, ce se odihnea pe o frunza de nufar, in apropierea unui smoc de stufaris. Tataie imi desface undita, leaga ata de acul de prins peste si convins fiind ca nu voi prinde nimic, imi inmaneaza undita. Dupa o jumatate de ora de fluturat atica rosie prin fata broscoiului insensibil, ma las pagubas. Incercarea mea de a-l momi esuase iar undita deja era prea grea pentru mainile mele. Insa cum nu doream sa ma intorc acasa fara prada, caut cu disperare o iesire din situatie. Si iesirea se intruchipeaza intr-o broscuta mai mica, rasarita undeva la marginea stufarisului langa care stateam. Indrept carligul cu ata rosie spre animalul nevinovat care, probabil lihnit de foame, confunda ata cu o libelula sau o musca si sare sa o apuce, ramanand atarnata in ac.
Nu-mi mai incapeam in piele de bucurie. Ridic undita si strig victorios ca am prins o broasca, moment in care Tataie se trezeste din picoteala ce il cuprinsese si sugereaza ca ar fi bine sa ii dam drumul ca oricum nu aveam ce face cu un singur exemplar. Dupa cateva minute de parlamentari in care fiecare parte isi sustinea argumentele pro si contra pastrarii batracianului, convenim ca o sa ii dau drumul dupa ce este vizionat si de Mamaie si mama. Drept pentru care purcedem amandoi spre casa, eu tinand undita intinsa cu broasca atarnand de varful ei. Ajungem la casuta si intram inauntru. Ca sa ma falosesc cu captura mea indrept undita spre mama mea care in acel moment dormea intinsa pe unul dintre paturile din casuta. In miscarea mea facuta cu undita, batracianul aterizeaza exact pe pieptul generos al mamei mele si cum nu era foarte bine ancorata in undita reuseste sa se desfaca din ac si sa caute o ascunzatoare. Cel mai apropiat loc propice pentru ascunzatoare, din pozitia in care statea, era intre sanii mamei mele, la adapost sub sutienul acesteia. Dintr-un salt ajunge acolo, impingandu-se cu putere pentru a patrunde in deschizatura.
Sculata brusc din somn de acel ceva ud si rece ce i se stercura intr-unul din locurile intime ale sale, mijind ochii si intelegand faptul ca o chestie verde jegoasa si baloasa incerca sa patrunda in intimitatea ei, sare ca arsa in fund tipand, in acelasi timp incercand cu disperare sa se descotoroseasca de sutien si de inoportunul ocupant al acestuia. Numai ca patul in care dormea, pat pe care cu toate eforturile noastre de a-l face sa nu mai scartaie, protesta vehement din toate incheieturile sale la cea mai mica miscare, cedeaza sub actiunea violenta a mamei mele si se prabuseste de pe picioarele sale, antrenand in cadere si noptiera de care era lipit. Drept pentru care, cu o fata uimita si siderata de ridicolul situatiei, mama aluneca din nou pe spate in pat, bulversata de naruirea acestuia sub corpul sau. Pe noptiera se aflau fardurile mamei si un phar cu flori adunate de dimineata din curticica casutei care, antrenate de miscarea in sus a noptierei descriu un arc de cerc si cad pe fata mamei si pe perna din jurul capului ei. Inmarmurit asist la schimbarea la fata a mamei mele care dintr-un chip dragut si senin se transforma in scorpia scorpiilor, bineinteles sub actiunea apei si a fardurilor ce siroiau pe fata ei. O combinatie atit de reala de negru si maron, crem si verde, rosu carmin si albastru ultramarin nu mai vazusem niciodata desi tot mama ma dusese sa vad filmul ala "Mama" in care mastile actorilor semanau intrucatva cu ce aveam eu acum in fata dar numai semanau. Asta era reala si imi dadea fiori, mai ales ca privirea mamei era in stare sa ma doboare si sa ma secatuiasca de puteri mai rau ca "Kryptonitul" lui Superman.
Tataie si Mamaie au izbucnit in ras, literalmente tavalindu-se pe jos. Mama insa nu a apreciat nici gestul meu si nici rasul lor asa ca, a doua zi de dimineata si-a facut bagajul si a plecat inapoi la Bucuresti. Pacat pentru ea. A pierdut ocazia sa-l vada pe fiul ei prinzand primul guvid pe pietrele digului din Mamaia, a pierdut plimbarea cu hidrobicicleta de pe lacul Techirghiol plimbare in care mai ca am rasturnat hodrobicicleta pentru ca eu imi inchipuiam ca sunt capitanul unui vas de pirati atacat de balena ucigasa, a pierdut seara de pomina petrecuta in oraselul de distractii la masinutele electrice, in roata mare, in carusel. Alaturi au fost Mamaie si Tatae. Mi-am vazut fericirea mea intiparita adanc pe fetele lor. Mi-am vazut bucuria aducand lacrimi in ochii lor. Lacrimi de recunostinta pentru o dragoste ce nu trebuia sa fie a lor in asemenea masura.Si din cauza asta nu am mai fost trist ca mama mea plecase iar.
Zilele au trecut ca vantul, eu exersandu-mi indemanarea la facut castele de nisip sau prins guvizi, ultima dintre ele, parerea domnului Badea, fiind esentiala pentru ceea ce avea sa se intample la urmatoarea noastra escala. Delta Dunarii. Peisajul de o salbaticie rar intalnita, cu arbori adanciti in apele bratului Sfantul Gheorghe, cu insulele plutitoare din stufaris, cu pasarile ce fugeau din calea vasului aratandu-si penajul in culori ce raneau ochiul cu frumuseatea si varietatea lor, facea ca drumul de peste sapte ore pina la satul Sfantul Gheorghe sa fie mai usor de suportat chiar si pentru un copil ca mine. Bineinteles ca intrebarea ce mi-o puneam dupa fiecare cotitura a raului era ce avem de nu ajungem.caci mie tot mi se parea ca mersesem mult prea mult fata de cit de scurt arata drumul pe harta rutiera a bunicului meu.
Satul Sfantul Gheorghe era exact asa cum stiam eu ca arata un sat de tara. Cu ulite largi din pamant acoperit cu piatra de rau, al caror "asfalt" se inmuia la fiecare ploaie mai serioasa, lasand sleauri de noroi si balti adinci. Case mai mandre sau mai sarace, strajuiau drumul de-a stanga si de-a dreapta, cu garduri proaspat varuite si cu gradini intretinute la sange din care se ridicau falnici meri ,peri sau ciresi, ce te imbiau la pacatul de a te urca in ei doar ca sa gusti din rodul lor greu, aratau ca satul era locuit de oameni muncitori si cu drag de pamant si de roadele acestuia. Mirosul de peste, omniprezent si omnipotent, arata meseria celor de parte barbateasca din sat. Nu putine case aveau navoadele intinse la uscat sau la reparat iar in spatele altora, ale caror curti dadeau in canalele adiacente bratului Sfantul Gheorghe, barcile intoarse cu dosurile in sus, la calafatuit, sau la inlocuit bordaje.
In vremurile acelea existau putine barci de fier. Mare lor majoritate erau de lemn si putine aveau motor. Insa toate fara nici o exceptie aveau vasle. Cei care le manuiau, ingrijeau toata ziulica de barcile si vaslele si navoadele lor. Erau oameni asprii si la trup si la vorba. Pe chipurile lor batute de vant si sapate adanc de sarea marii se vedea truda lor de zi cu zi in castigarea existentei. Nu era usoara de loc viata in Delta. Pentru noi, calatori si musafiri in viata lor, totul era feeric si frumos. Pentru ei era o lupta zilnica cu marea, cu navoadele, cu norocul. Marea lor majoritate se intorceau seara acasa de la pescuit. Dar uneori, cand erau surprinsi de o furtuna in larg, unii nu mai veneau acasa. Nu erau jeliti prea mult. Durerea se simtea in vorba celor ramasi in viata, in mersul lor, in indarjirea de zi cu zi a muncii lor, in revolta mocnita din sufletele lor impotriva unui destin greu ce li se harazise aici la portile orientului. Caci a doua zi, indiferent de trecut, luau drumul apelor din nou, in cautarea unei capturi mai mari, care sa le poata asigura traiul in urmatoarele zile.
Asa am gasit eu satul Sfantul Gheorghe atunci cand am descins pe pontonul ce se legana amenintator din cauza valurilor starnite de acostarea vasului la el. Mai incolo, pe pamant tare, erau cativa sateni care ne asteptau. Faceau parte din tagma "Gazdoilor", adica a acelora care isi puneau camerele sau casele la dispozitie pentru turistii veniti sa guste din minunile Deltei romanesti. Punem piciorul pe pamant tare si ai mei incep sa discute cu voce joasa cu unul dintre gazdoi. Se inteleg, si iata-ne porniti pe ulitele satului spre casa acestuia. Ajungem intr-un tarziu la o casa cu un singur cat gen vagon, cu mai multe camere ale caror usi dadeau toate spre o curte interioara, in mijlocul careia, sub un umbrar se afla o masa mare. Gazdoiul ne indica fiecaruia camera, spunandu-ne in acelasi timp ca masa se serverste sub umbrar in cam o ora si vom avea friptura si saramura.
Mort de foame deoarece pe vas mancasem "din straita" niste sandvich-uri care nu prea imi tinusera de foame, abea asteptam sa ma infrupt din friptura. Urma sa zic pass la saramura caci cam stiam eu ce inseamna aia, dar la friptura ma asteptam sa fie, fie de pui, fie de porc. Mare greseala si dezamagire. Totul acolo este pe baza de peste. Corba, ciulama, friptura, salata, sote, totul contine peste. Nu tu o gaina, o aripioara de porc macar, o ceafa de vita, ceva care sa semene a carne rosie. Nimic. Dezamagit rontai un colt de peste si ma indrept spre camera noastra ca sa trag un pui de somn. Nu inainte de a fi informat de domnul Badea ca maine dimineata la cinci plecam in marea aventura pescareasca. Numai noi doi.
Noaptea aceea a trecut mult prea incet. Desi putin dezamagit de masa de seara si de perspectiva de a manca zece zile numai peste, asteptam cu infrigurare prima mea aventura adevarata in salbaticie. Atunci cand domnul Badea a batut usor in geam eu eram deja treaz.Eram echipat cu pantaloni scurti, tricou si palarie de pai, undita la picior si deja ma cam plictisisem sa nu fac zgomot ca sa nu ii trezesc pe bunici. Ies incet din casa si impreuna cu mentorul meu in ale pescuitului plecam. Iesim in curand din sat, apucand-o pe o carare pe care, cu o seara inainte gazdoiul nostru o indicase domnului Badea. Am mers asa vreo doi kilometri pina am ajuns la canalul cu pricina. Era un canal de cam sapte metri latime, plin de stufaris pe margini cu apa putin cam tulbure deoarece se varsa direct in bratul Sfantul Gheorghe. Marginile canalului erau neregulate din cauza insulitelor din stuf ce pluteau si se lipeau de maluri, insulite sub care, spunea gazdoiul, se ascund crapii de caldura. Cautam un loc in care sa ne putem desfasura sculele. Gasim in cele din urma o spartura in stufarisul de pe marginea canalului, unde aprecia domnul Badea putem sa incapem amandoi. Lasam sacul cu merinde la adapost si ne apucam sa intindem sculele.
Eu nu aveam decat o singura undita insa mentorul meu avea un intreg arsenal. Trei undite, doua lansete, suporti de lanseta din fier sudat "la punct", plute si semnale de cele mai diverse culori si marimi, momeli cu carne si mamaliga, seminte si rame. Ma simteam coplesit de desfasurarea de forte a sa, dar ca un copil nestiutor si increzator in fortele sale, nu m-am intimidat. Am scos undita mea si am intins-o, am pus in varful acului in guguloi de paine, am reglat pluta si pleosc, am aruncat undita in apa. Domnul Badea inca mosmondea la sculele lui cand la mine pluta a inceput sa miste. Cu emotia spargandu-mi pieptul trag tare si scot un carasel de cativa centimetrii din apa. Pentru mine fiecare peste semana cu un guvid in vremea aceea. Asa ca, cu victoria intiparita bine pe fata strig cat ma tin bojocii " Guviduuuuuuu...". Domnul Badea, surprins parca de rapiditatea actiunii mele, incepe sa ma laude si in acelasi timp sa ma admonesteze. Ca nu e bine sa strigi atit de tare ca sperii pestii, ca bravo mie ca am prins un peste, ca la mai mare, ca norocul incepatorului.
Eu, mandru de captura mea, nu iau in considerare argumentele lui, arunc caraselul in galeata special pregatita, pun alta boaba de paine in ac si arunc iar undita. Domnul Badea, isi termina si el preparativele si mandru nevoie mare, ma intreaba ce momeala folosesc. Paine, ii raspund eu si el incepe sa zambeasca usor, si cu un aer de superioritate se apuca sa imi povesteasca ce avantaje extraordinare are momeala cu care da el la peste , facuta din mamaliga si nu stiu cate alte urme de rime si viermi, chestie care mie imi cam intoarce stomacul pe dos. Dupa ce termina explicatiile, se aseaza si el in locul pe care si-l alesese, un pic mai la dreapta mea. Eu in schimb nu imi mai dezlipeam ochii de pluta unditei mele, asteptand sa se duca la fund din nou, semn ca un peste muscase din momeala.
Vreme de aproximativ o ora, eu tot scot cu o exactitate de ceasornic peste dupa peste. Nici unul nu era mare. Cel mai mare depasea cu un pic dimensiunile palmei unui adult. Dar eram atit de mandru! Domnul Badea, cu momelile lui cu tot nu scosese mai mult de cinci pesti si pierduse deja un set de ace de lanseta cand aceasta i se incurcase intr-un stufaris. Din ce in ce mai negru la fata de rusine, omul isi zice ca trebuie sa schimbe locul si pleace la o alta deschizatura, cam cinci metrii mai in dreapta mea. Eu crezand ca asa se procedeaza la pescuit, imi bag bucata de paine in buzunar, ridic undita din apa si hop dupa el. Dansul nu zice nimic, imi face loc si ne apucam de pescuit. Cu mici variatiuni, pentru urmatoarele cateva ore, situatia se repeta ca intr-o piesa de teatru de prost gust. Domnul Badea nu prinde nimic, iar eu scoteam carasel dupa carasel.
La un moment dat, cu nervii intinsi la maxim, mentorul meu se stropseste la mine si imi zice sa nu mai vin dupa el cand se muta si sa raman acolo unde stau acum. Trist il urmaresc cum se muta la vreo doi metri mai in colo incercand sa scape de ghinionul pe care il purtam. Riscand putin mai mult decat era cazul, domnul Badea se aventureaza cu un picior pe o insulita de stuf si cu altul pe mal, incercand sa ajunga cu undita itr-un loc mai umbrit unde credea el ca sta pestele ascuns. Eu inca imbatat de succesul meu de incepator, arunc din nou undita in apa. Cu ochii pe pluta, observ ca aceasta incepe sa fiu "ciupita" de un peste si ma pregatesc. Asa invatasem de la mentorul meu. Sa ma pregatesc cand "ciupeste" si la prima incercare de a da pluta la fund sa trag puternic. Zis si facut. Dihania din adancuri se hotaraste sa apuce momeala, moment in care eu trag cu putere si o scot la lumina.
Era un caras mare. Sau cel putin pentru mine era mare caci imi indoise destul de periculos varful unditei si il trasesem destul de greu afara din apa. Bucuros nevoie mare ca prinsesem un peste mare, uit de toate sfaturile de bine ale domnului Badea si strig iar cit ma tine gura "Guviduuuuuuu...". Ca sa pot sa arat prada in toata splendoarea ei, ma rotesc impreuna cu undita in care atarna pestele , ca sa vada tot poporul captura mea. Ceea ce nu am calculat insa cu exactitate a fost traiectoria pe care pestele meu o va parcurge in miscarea de rotatie imprimata de mine. Mult prea tarziu mi-am dat seama ca arcul de cerc descris de prada mea va intersecta ceafa mentorului meu, care din cauza supararii provocate de faptul ca eu aveam succes si el nu adoptase o pozitie de dat la peste cam precara si se afla intr-un echilibru instabil, penduland intre mal si insulita de stuf destul de periculos.
Inevitabilul se produce si domnul Badea receptioneaza pestele meu drept in moalele capului. Buimacit de lovitura, intrigat de faptul ca el nu stia ca in Delta sunt pesti zburatori, uita de pozitia extrem de precara in care se afla si incearca sa se rasuceasca in directia din care venea pericolul. Miscare la care, insulita de stuf se decide sa-si ia soarta in maini si incepe sa se deplaseze catre larg. In urma acestor actiuni separate dar avind ca element comun echilibrul precar al domnului Badea, acesta din urma isi perde si ultima farama de stabilitate si se prabuseste cu fata in jos direct pe insulita de stuf. Eu raman consternat de faptul ca in urma miscarii respective insulita se indrepta cu si mai multa putere catre mijlocul canalului de unde risca sa fie purtata de curenti drept apele involburate ale bratului Sfantul Gheorghe. Ma dezmeticesc si incep sa strig cu toata puterea la mentorul meu. Incercarile mele sunt fara rezultat. Ce-i drept la un moment dat isi ridica fata din stuf, doar ca sa imi arate ca putea sa joace rolul lui Davy Jones in "Piratii din Caraibe" fara prea mult efort.
Ma uit in jur, nici tipenie de om. Insulita deja ajunsese prea departe in canal ca sa mai pot sa fac ceva. Inspaimantat de perspectiva ca domnul Badea o sa ajunga pe calea apelor la Rusi in tricou si pantaloni de doc fara buletin si mai ales fara sa stie o iota de limba rusa, o rup la fuga spre sat sa anunt nenorocirea. Dupa citeva ore de cautari l-au gasit atarnand de un copac intr-o laterala a canalului. Din povestea lui reiesea ca un peste zburator la pocnit in timp ce dadea la peste si a cazut pe o insulita plutitoare. Ametit de lovitura a cazut pe insulita care la purtat pina in mijlocul cananlului unde a inceput incet incet sa se scufunde. Spre norocul lui, copacul de care l-au gasit atarnand s-a ivit in calea lui si a reusit sa se catere pe el inainte ca insulita sa se scufunde de tot. Nu mare i-a fost mirarea sa descopere ca lipovenii abtinanduse rau de tot sa nu pufneasca in ras, i-au explicat faptul ca in Delta nu sunt pesti zburatori si ca ceea ce la carpit in ceafa pe el era trofeul meu.
Pentru restul sejurului la peste am mers doar cu Tataie. Domnul Badea nu a mai avut curajul sa mearga cu mine. Adica el a mai mers dar a facut-o singur si bineinteles fara succes. Pai daca tot timpul era ocupat sa vada daca nu cumva apaream eu in zona, cand sa se mai uite si la lansete si la plutele de la undite?
No comments:
Post a Comment