Amintiri din Junime 3

  O vreme am lasat deoparte ideea de a scoate la plimbare saniocaruta, macar pana disparea mirosul persistent de diluant din casa atunci cand era tata prin zona. Nu-i bai ca aveam altele de facut. Una dintre pasiunile mele era mersul la cinematograf. Inventia fratilor Lumiere ma fascina si de fiecare data cand bunicii imi strecurau, rar ce-i drept, o bancnota de 10 lei pe care sa nu o cheltui toata pe vafe si cico, fugeam fie la Scala fie la Patria sau la Luceafarul sa vad o alta minune. Si uite asa am vazut eu si "20.000 de leghe sub mari",  "Ultimul cartus", "Cainele electronic" si multe alte filme. Ziceti ca ati vazut primul film 3D in Romania abea la citiva ani dupa Revolutie? Habar nu aveti. Primul film 3D difuzat in Romania a fost la Luceafarul si se chema "Calaretul cu calul de aur". Ma infundasem cu totul in scaun de spaima cand au inceput actorii sa fluture sabiile in lupta si ieseau din ecran parca gata sa ma atinga. Dar cel mai impresionant film pentru mine a fost "Colt Alb". L-am vazut de cel putin zece ori ca sa imi pot intipari in minte fiecare secventa si sa pot povesti mai departe oricui avea urechi sa auda povestea lupului salbatic devenit caine domestic.
   Si uite asa, intr-o dimineata, tanjind din nou dupa iarna aducatoare de zapada, povestindu-mi cu voce tare actiunea din " Colt Alb" din care, in ziua aceea eu interpretam rolul salvatorului domn Scott, imi pica ochii, pentru ca eram in curtea din spatele casei, pe dragul meu prieten si pazitor necuvantator. Labus era o corcitura intre Razi Hotomanul, un Saint Bernard cu pedigree ce scapa frecvent din curtea familiei Mihailescu si Anastasia Batestrazi, o maidaneza ce isi facea veacul la coltul strazii pe care locuiam, promotoare a sexului fara frontiere cainesc. Labus semana leit cu un Saint Bernard la fizic numai ca era cam pe jumatate ca dimensiuni. Blana insa o luase de la mama lui, flocoasa, alb cu pete gri sau gri cu pete albe, asta depinzand foarte mult din ce parte te uitai la dulau. Ca distinctie insa, mama natura ii pusese o stea alba in frunte, ceea ce ii facea mutra extrem de haioasa atunci cand te privea drept in ochi cu chef de joaca.
  Jivina ajunsese in curte datorita mie si Severei care, conform spuselor bunicilor mei, eram "rai de musca" la capitolul animale. Cum vedeam pe strada vreun pisoi ratacit sau aruncat, un caine cu piciorul rupt sau cine stie ce alta jivina in pericol, o adoptam imediat Nu le tineam pe toate ca am fi ajuns menajerie dar cel putin o perioada pina se vindecau sau cresteau, ne umpleau viata de bucurie cand se gudurau a recunostinta pe linga noi. In vremurile acelea oamenii erau ceva mai milosi si gaseam mereu pe cineva care sa ia sub aripa lui ocrotitoare unul dintre animalele recuperate de noi de pe strazi. Dar de Labus ma atasasem prea tare eu, asa ca a ramas sa ne pazeasca curtea si sa fie prietenul meu cel mai bun.
  Nu prea arata el Labus a Colt Alb dar nici eu nu aratam a Scott, asa ca dupa un moment de gandire am zis ca pentru un moment voi schimba rolul cu Castor Cenusiu, iar pe Labus il pun sa fie atelajul meu. Zis si facut. Dispar in fuga in casa pentru a recupera din dulapul "de lucruri de duminica" doua curele din piele pe care doream sa le folosesc pe post de hamuri pentru Labus. Recuperez, mergand pe varfuri ca sa nu fac foarte mult zgomot, saniocarutul din sopron, Sar gardul pe maidan si smulg doi araci de la rosiile lui nea Antemir, si cu toate astea la indemana, ma apuc sa construiesc saniocarutul cu atelaj.
  Labus avea doar doua persoane de la care accepta absolut orice. Eu si Severa. Incercasera si altii sa intre in gratiile sale dar dupa ce, ca urmare a unei astfel de incercari, tata Gic ramasese in indispensabili in trei secunde de la momentul inceperi tentativei, restul familiei pastra o distanta respectabila fata de "jigodia aia". Iar 'jigodia" in cauza nu isi facea mai probleme din aceasta cauza, ba mai mult, ii ignora de fiecare data. Drept pentru care reusesc dupa cam o ora de incercari mai mult sau mai putin reusite sa il inham pe Labus la saniocarut.
   Nerabdator sa devin Castor Cenusiu mai repede si sa imi indeplinesc visul de a fi conducator de atelaj am sarit cateva etape pe care, un om matur le-ar fi considerat necesare. Dupa mine insa, Labus era caine, eu aveam saniocarutul, deci nu exista nici un impediment in a deveni un atelaj cel putin satisfacator, cat mai aproape de ceea ce vazusem eu in film. Habar nu aveam eu ca, Labus, oricat de inteligent si docil ar fi fost el, nu stia nici o iota din instructia care se aplica animalelor destinate sa faca asemenea munci.
  Am facut o tura de proba prin curte si rezultatul a fost satisfacator. Singura problema era ca, din cauza curtii in forma de L, nu prea aveam loc de intoarcere si ne cam poticneam la coltul casei, unde, fie eu imi mai juleam a nu stiu cita oara genunchii sau Labus trebuia sa execute citeva manevre de mers inapoi, manevre la care, sa fim drepti, nu se descurca foarte bine.Dupa inca vreo doua trei ture de acest gen, nemultumit de conditiile oferite de curtea casei, uitandu-ne amandoi unul in ochii celuilalt, am luat o decizie comuna, om si caine. Sau ma rog pusti si caine. Strada.
  Drept pentru care iesim pe strada si cum pe vremea aceea masini treceau pe acolo martea si joia, iar noi eram cred intr-o zi de miercuri, am pornit-o usurel catre capatul dinspre piata 7 Noiembrie al strazii. Cand am ajuns in capatul strazii, am intors lin, amandoi fiind satisfacuti de faptul ca nu mai trebuia sa ne chinuim si sa dam inapoi si am pornit inapoi spre casa. Capatind incredere, am marit un pic viteza, inghiontindu-l pe Labus usor cu un bat caci hamuri nu aveam. Deja ma simteam la fel cum probabil se simtea Castor Cenusiu cand alerga pe campiile inghetate ale Alaskai. Era ceva diferenta totusi mai ales ca lui Castor Cenusiu nu cred ca ii clantaneau toti dintii din gura in timp ce alerga cu sania pe zapada in schimb mie mai aveau putin si imi sareau de-a dreptul din gura pentru ca noi alergam pe o strada pietruita. Dar ce conta atunci! Imi implineam visul. Imbatat de succesul pe care il repurtasem, imi iau mainile de pe sanie si le ridic in sus asa cum vazusem intr-o secventa din film ca facea Castor Cenusiu. Si tot ca acesta inchid si ochii, ca sa fie totul ca in film.
  In secunda doi, totul se naruie si eu, impins parca de o forta necunoscuta mie, am aflat mai tarziu ca se chema inertie, nefericita, ajung cu fata drept in posteriorul lui Labus, ramas stana de piatra. Trec cateva momente bune pina cand reusesc sa-mi recompun figura dupa intalnirea cu dosul mirositor al lui Labus, in rasetele lui mos Antemir, caci cam indreptul casei lui ne oprisem noi, si mosul cum ma stia ca pe un cal breaz, era mereu in alerta cand imi faceam aparitia pe strada.
  Incercand sa inteleg de ce ramasese Labus stana de piatra in mijlocul unui moment atit de frumos, urmaresc privirea acestuia si ma dumiresc. Fiind prieteni mai mult decat la catarama, eu si Labus, uram doua chestii pe lumea asta. Pe toti cei care nu faceau parte din cercul nostru de apropiati si motanii. Nu pisicile, doar motanii. Daca pentru primii din lista, treburile erau cat de cat de inteles, pentru a doua categorie se cer totusi cateva explicatii.
  Severa avea, pe linga Labus o alta feblete a ei. Motanul Fritz. Fritz asta, un angora parsiv, hot si incredibil de alb, ne facea zile negre mie si lui Labus. Nu exista moment in care, daca treceam pe linga Fritz si eram in zona de atingere a labelor lui, sa nu ma stearga cu vreo gheara. eram plin pe maini si picioare de urmele razbunarii sale. De ce? Pai pentru ca eram prietenul lui Labus, asta era una si pentru ca atunci cand nu era atent, il trageam de coada lui cea lunga si stufoasa, acesta sarind de pe locul in care statea cu un mieunat groaznic de protest. Labus in schimb avea alte motive mai grele. Din cand in cand, la sosirea unor musafiri, Labus trebuia legat in lant. Chestia asta nu ii facea nici o placere iar bunicii mei ca sa se fereasca de el , ii puneau trocul cu mancare aproape de lungimea lantului, in asa fel in cat sa ajunga sa ii puna de mancare fara sa fie in pericol sa sfarseasca intre labele dragastoare ale "jigodiei". Atita astepta Fritz. Cand bunicii veneau si ii puneau mancarea in castron, hop aparea si Fritz in zona. Acesta din urma astepta sa plece omul dupa care, cu miscari calculate indelung, tragea trocul lui Labus inafara razei lui de actiune si se ospata din mancare in latraturile furibunde ale cainelui umilit.
  Prea tarziu realizez ca motanul cocotat pe gard nu e unul dintre cei care mai avusese intalniri cu Labus ca sa stie cum sa se fereasca de cainele acesta. Asa ca in loc sa ramana pe gard unde ar fi fost in siguranta, sare in mijlocul drumului declansand dezastrul. In momentul urmator, Labus a uitat si de saniomobil si de mine si se lanseaza intr-o urmarie acerba a motanului ghinionist. Eu ma tineam cu ambele maini de sanie si tremuram din toate partile corpului mai ceva decat atunci cand facusem cunostinta cu "babaul din perete", priza si strigam cat ma tineau plamanii la Labus sa se opreasca. Asi! Eu si saniomobilul meu cantaream abea jumatate din greutatea lui Labus si ne purta fara efort in spatele lui de parca eram surcele.
  Cu mainile inclestate pe saniomobil, urland la dulau sa se opreasca atit cit imi permitea clantaneala dintilor, ajungem cu urmarirea nebuna cam in dreptul casei doamnei Moisescu, adica la casa lipita de a mea. Acolo motanul disperat, executa o manevra brusca de intoarcere la 90 de grade si o zbugheste pe sub gardul curtii. Urmarind nefericitul animal, Labus, se intoarce si el, moment in care cedeaza harnasamentul ce il tinea legat de saniomobil si eu raman si fara atelaj si fara directie, la o viteza ametitoare. Blestemata inertie isi face din nou aparitia-i marsava in acele momente si ma proiecteaza cu tot cu saniomobil in proaspatul strat de pansele ce se afla la baza unui artar falnic, plantat in fata casei doamnei Moisescu. Fac cunostinta intr-un mod nu prea placut cu artarul respectiv, distrugand frumusete de flori in miscarea mea de translatie, si poc. Se rupe filmul. Nu de tot pentru ca dintr-o data sunt alaturi de Castor Cenusiu, conducand cot la cot cu el, un atelaj de 12 caini, pe intinderile de gheata din Alaska.
  La un moment dat, in visul meu, probabil din cauza faptului ca incepuse sa ninga, desi eu nu vedeam urma de fulg de nea cazand din cer, incep sa-mi simt fata plina de apa si ma trezesc brusc. Constat cu stupoare ca nu era apa ci balele lui Labus care ma lingea cu frenezie pe fata. Am inteles in acel moment ca si el vazuse filmul "Colt Alb" caci numai de acolo putea el sa stie ca daca stapanul e lesinat poti sa il trezesti aruncand pe el cu apa. Neavand apa la indemana, Labus, vasnicul meu prieten, folosea ce avea el in dotare, linsul.
  Ma uit in jur. Saniomobilul distrus era la cativa metri distanta, inutilizabil. Stratul de flori, irecuperabil. Fiori de spaima ma trec si sontacaind, recuperez saniomobilul si pe Labus si plecam incet, incet spre casa. Ajunsi in linistea si siguranta curtii, evaluam distrugerile. Rotile saniomobilului erau de nefolosit deoarece in timpul accidentului se transformasera in opturi. Curelele de piele aveau cataramele indoite si erau pline de praf si zgarieturi.Eu scapasem usor. Genunchii juliti sanatos, si un mare cucui pe partea stanga a fruntii, intregeau peisajul jalnic. Cum nu mai existau sanse sa recuperez ceva si drept sa va spun imi cam intrase frica in oase aiti de tare incat nu mai doaream sa repet o astfel de experienta, am reparat cum am putut eu mai bine curelele si sania si le-am pus la locurile lor.A venit seara si cum pentru restul zilei am fost foarte cuminte, deh aveam o aventura deja la activ, am scapat de obisnuita instructie a tatei. Insa ghinionul acelei experiente a lovit ca un bumerang citeva zile mai tarziu.
  In ziua cu pricina venisera in vizita niste prieteni simandicosi ai bunicilor. La noi in casa se petreceau destul de des astfel de intruniri, momente in care, erau scoase de prin dulapuri hainele bune, argintaria era scoasa si ea si frecata sa luceasca, Severa nu mai prididea in bucatarie facand diverse feluri de mancare si desert si eu stiam sigur ca voi fi ostracizat sa mananc iar in bucatarie pentru ca nu aveam inca varsta la care sa pot sta la masa cu adultii si musafirii. Zis si facut. Dupa instructajul de rigoare pentru mine in care mi se expune a nu stiu cita oara, lista de "Nu ai voie sa...", la sfarsitul careia eu ma intrebam foarte serios daca am cumva voie sa respir, toata lumea intra in vrie, caci se apropie ora fatidica si vin invitatii.
  Tata Gic imbracat intr-un costum negru la trei piese, mama Coca intr-o rochie de matase verde inchis, cravata, camasa cu butoni de aur, perle, diamante, pandantiv de platina, in fine aratau super fain. Apar si amicii lor care, fara nici o exceptie, etalau aceeasi opulenta ca si bunicii mei. Se aseaza la masa si incep sa discute de-ale lor, bind vin si din cate prinsesem eu asa franturi de vorbe, venisera sa le comunice bunicilor mei ceva legat de o casatorie.
 Cum ma macina curiozitatea si eram suparat ca inca eram prea mic pentru a putea participa la astfel de evenimente, priveam totul pe gaura cheii care despartea sala de masa de holul ce dadea in bucatarie. Si cum stateam eu asa si priveam, la un moment dat ii vad pe toti ca se ridica, si isi salta paharele sa inchine. Dar nu apuca sa duca operatiunea la bun sfarsit pentru ca il vad pe tata Gic cum se albeste la fata si aud de dincolo foarte clar un "aaaahhhhh", si vad cum toti isi duc mana la gura si isi indreapta privirile spre fata de masa. Uitandu-ma mai bine inteleg motivul reactiilor lor. In momentul in care sa ridicat de pe scaun tata Gic, cureaua ce ii sustinea pantalonii a cedat fiind una dintre curelele folosite de mine cu cateva zile inainte la saniomobil. Drept pentru care acesta a ramas in indispensabili in timp ce pantalonii se adunasera frumos la glezne. Bineinteles ca seara a fost ruinata pentru bunicii mei iar, mai tarziu, cercetandu-se inprejurarile si elementele ce au dus la evenimentul nefericit, sa aflat cine se face responsabil de toate faptele. Si acel cineva a fost pedepsit. nu de tata Gic. El nu s-ar fi injosit sa dea intr-un copil. Educatia lui militara primase. El, ca si ceilati membrii de parte barbateasca din familie, dadeau ordine. Si cei de rang inferior le executau.
  Asa ca, aruncandu-mi o privire in scarba, de parca eram un gandac de bucatarie pe care doar imensa-i marinimie il impiedica sa ma striveasca pe loc, se indreapta spre locul unde era sanctuarul telefonului, pentru a transmite ordinul de executie esalonului inferior, adica tatalui meu care, in acea zi, era disparut in misiune la doamna L. Ridica receptorul, formeaza numarul si nervos fiind , in momentul in care aude declick-ul care ii indica faptul ca la celalalt capat al firului a raspuns cineva, isi incepe tirada. Insa dupa primele douazeci de cuvinte, care fie vorba intre noi imi prefigurau mie, sau cel putin unor parti ale corpului meu, un viitor intunecat, se opreste, asculta pret de cateva secunde ce i se spune in receptor, isi cere scuze ca si cum ar fi o greseala de apel si inchide telefonul. Fara sa se lase intimidat, reia operatiunea de formare a numarului, de data asta ceva mai atent in ce gaura isi infige degetul aratator, mormaind ceva despre o "atingere". Inutil sa va spun ca nu a reusit sa ia legatura cu tata in acea seara. Daca va mai aduceti aminte, va spusesem eu ca telefonul avea patru suruburi extrem de apetisante pe spate nu? in dimineata aceea, inainte de a iesi din casa, ma impinsese pirdalnicul sa ma uit in interiorul aparatului sa vad din ce e facut si ce se intampla daca schimb ceva pe acolo, asa o rotita doua.
  Indiferent de faptul ca telefonul functiona sau nu, a daoua zi, tata a venit acasa. Si bineinteles ca mi-am luat portia de scatoalce pentru "magaria" facuta bunicului meu.Acum trebuie sa remarc, pentru ca tot veni vorba despre scatoalce, ca, fizic vorbind, nu eram un copil super dezvoltat. Nu eram nici foarte inalt, si eram cam slabanog la trup. Insa toate babele de la coada de la carne, paine, lapte, oua zahar si alte astfel de cozi, afirmau cu tarie ca sunt foarte sanatos.De ce? pai simplu. Eram mai mereu rosu in obraji si asta in vremurile acelea insemna ca plesneai de sanatate. De unde naiba sa stie ele ca la mine, rosul in obraji, provenea de la desele intalniri ale palmelor tatalui meu cu fata mea! Pe undeva il inteleg si pe el. Se plictisise sarmanul sa tot scoata centironul si sa aplice "constitutia". Asa ca recurgea la scatoalce.Din punctul lui de vedere erau mai rapide, destul de eficiente, si nu cereau un consum prea mare de energie. Din partea mea insa, eficienta era ca si inexistenta, si ceea ce ma deranja cel mai tare era durerea de gat ce tinea vreo jumatate de zi din cauza miscarii de rotatie imprimate de lovituri si  tiuitul din urechi care uneori ma impiedica sa aud ceva o vreme.
  Dupa ce mi-am revenit din buimaceala si tiuitul din urechi a incetat, am iesit afara sa il vad pe Labus. In mare taina am stabilit ca vinovatia pentru tot ce se intamplase o poarta exclusiv motanul acela vagabond care, in nesimtirea lui, stricase toata frumusetea zilei si ne impinsese in pacat. Acestea fiind zise, eu si Labus am declarat razboi tuturor motanilor din cartier, incluzandu-l aici si pe Fritz, si am purces sa concepem un plan de eradicare a acestora , daca nu din cartier macar de pe strada noastra. Cum ma trageam dintr-o familie de militari, aveam strategia in sange. Ca sa putem discuta netulburati, eu si Labus ne-am ascuns in cotetul acestuia din urma, care cotet, la vremea aceea, era destul de incapator pentru amandoi si mai ramanea si loc. Ideea era destul de simpla. Eu trebuia sa fac in asa fel in cat motanii sa ajunga in raza de actiune a lui Labus si el se ocupa de zmotocirea, impricinatilor. Am cazut de asemenea de acord ca nu vrem sa ucidem pe nimeni ci doar sa bagam un pic spaima in ei, si daca in procesul de productie, Labus ramane si cu ceva amintiri constand in smocuri de blana, sa le pastreze pentru el, eu ramanand doar cu satisfactia victoriei.
  Planul ne era foarte mult usurat si din cauza faptului ca, avand pisici, primavara si toamna aveam citeva zile parte de serenade miaunistice ce proveneau de la vreo sapte motani in calduri ce se adunau pe acoperisul sopronului din curtea din spate. cum stabilisem tactica de lupta, am convenit ca la primul moment prielnic vom testa capacitatile functionalitatea si rata de succes a planului pe nimeni altul decat dusmanul nostru de moarte, Fritz. Asa ca la vreo doua saptamani dupa ce pecetluisem "Intelegerea din cotet", sa ivit si momentul prielnic. Ramasesem singur acasa doar cu Severa care avea altele de facut decat sa se ocupe de mine si bunicii tocmai se hotarasera sa schimbe burlanele de la casa cu altele noi.
  In vremurile acelea, burlanele nu se cumparau gata facute ci trebuiau indoite, fatuite si lipite la fata locului de mesteri. Cum operatiunea de schimbare a burlanelor nu incepea decat peste cateva zile, oamenii isi adusesera doar materialele de care aveu nevoie, adica niste foi de tabla mari, pe care eu si Labus le puteam folosi la alte scopuri pina a fi transformate in burlane. Intre timp, ma mai documentasem eu un pic referitor la comportamentul motanilor si cam ce fac ei in situatii extreme, si bineinteles ca documentarele erau edificatoare. Daca pentru adulti Teleenciclopedia era emisiunea de informare pentru astfel de situatii, pentru mine echivalentul acesteia erau cele zece minute de desene animate cu Tom si Jerry de la sfarsitul albumului duminical.Si imi urmaream emisiunea de stiinta cu aceeasi consecventa si curiozitate cu care isi urmareau adultii emisiunea lor.
   Am invatat ca lui Fritz ii placea sa-si faca plimbarea de dimineata sarind prin fereastra de la parter a camerei Severei, drept in gradinita din spatele casei. De acolo o saritura cu bataie pe zidul despartitor dintre curtea noastra si a doamnei Mihailescu si Fritz era sus pe sopron unde isi incepea inspectia domeniului. Fritz se misca extrem de repede ca sa nu fie surprins de Labus desi stia ca dulaul la acea ora inca lenevea in cotet si nu catadicsea sa se ridice fiindca stia ca nu are sanse sa prinda motanul la timp, insa Fritz nu voia sa riste. Am convenit ca zidul despartitor era cheia surprinderii lui Fritz si am desfasurat dispozitivele de lupta.
  In dimineata aceea, cu mult timp inainte ca Fritz sa catadicseasca sa faca ochi, am instalat foile de tabla aproape la verticala sprijinite de gardul despartitor. Cum gardul nu avea decat vreun metru, foile il depaseau cu mult in inaltime. Ca sa minimizam sansa ca Fritz sa poata totusi sa sara pe sopron, am uns suprafata tablelor cu ulei de folarea soarelui, rechizitionat din bucatarie, asa cum vazusem eu in documentarele mele despre viata motanilor. Apoi cu chiu cu vai l-am extras pe Labus din cotet si ne-am pus pe asteptat.
  Aproape adormisem amandoi, Labus incolacit pe iarba si eu cu capul sprijinit de el cand, deodata, a tresarit. Cu coada ochiului l-am vazut pe Fritz in fereastra pregatindu-se de salt. Poate motanul a fost un pic surprins de schimbarea in inaltime a gardului si a incercat sa compenseze cu o saritura mai puternica. Dar fara succes. A alunecat ca un bolovan in jos. Labus a sarit in sus si sa repezit sa latre la motan. Si la fel ca in documentarele mele, Fritz se arunca bezmetic in tablele unse cu ulei incercand sa faca ce facuse de sute de ori pina in ziua respectiva, sa ajunga pe sopron sarind. Fara sa il pot opri, Labus il prinde pe Fritz de coada si incepe sa il smotoceasca cu nadejde. Dupa ce il tavaleste prin pamant si il umple de mizerie, aducandu-si parca aminte de intelegerea pe care o facusem si anume fara victime, ii smulge un smoc de blana din coada si ii da drumul sa fuga spre curte printre picioarele lui. Fritz nu asteapta sa i se spuna de doua ori si o zbugheste, de parca cineva i-ar fi bagat ardei iute in fund, spre libertate. Ca doi luptatori castigatori, eu si Labus ne privim in tacere cateva momente. Dupa care el, cu smocul de blana in bot, se intoarce lenes si se baga in cotet sa-si termine somnul, parca dojenindu-ma ca l-am trezit sa participe la lupta. Din acea zi Fritz nu sa mai atins nici de mine si nici nu a mai incercat vreodata sa ii fure mancarea cainelui. Dar nici nu mai avea blana alba. Si din cand in cand, atunci cand treceam pe linga el, parca simteam miros de ulei de floare rinced dinspre el.