Australia - Day 2

     Cine spune ca Romanul e neprimitor si badaran, minte. Bine nu luam in considerare uscaturile, prezente in orice neam si rasa ce impanzeste pamantul asta, dar marea majoritate a celor ce poarta numele si sufletul de Roman, sunt ca piinea calda. Uite asa un Roman am intilnit eu, in a doua zi a sederii mele aici in Sydney. Cu vorba molcoma a unui moldovean dar cu origini timisorene, ma intampinat cu o strangere puternica de mana si un bine ai venit ce mi-a mers drept la suflet.
     Dupa vorba nici nu ai fi zis ca a parasit plaiurile mioritice de peste sase ani caci din vorba lui, daca inchideai ochii, aievea parca zareai minunatiile transilvane desfasuranduti-se in fata ochilor mintii in toata splendoarea lor. Amicul meu proaspat, ma indrumat prin meandrele Sydney-ului, aratindumi o bucatica din ceea ce pentru multa vreme voi numi orasul meu.
    Inchipuiti-va  spre exemplu, o intindere de apa strinsa ca intr-un cleste de o padure salbatica si verde, in care de la distanta, nu vezi urma trecerii omului. Protejata prin lege si prin respectul pe care Australienii se pare ca il au pentru natura, laguna Manly ti se desfasoara inainte ochilor, ranindu-ti retina cu luciul apei brazdat vremelnic de pelicani si pescarusi, amintindu-ti parca de vremurile de demult petrecute in locurile de poveste din delta Dunarii.  Soarele rasfirat de citiva nori razleti de pe cer, isi cerne razele imbietoare asupra locului, creind privelisti pentru care ai fi in stare sa juri ca ai gasit gradina pierduta a Edenului. Verdele copacilor de cele mai felurite soiuri, crescuti in ordonata dezordine salbatica, isi reflecta verdele mai crud sau mai pal in luciul apei. Vietatile zburatoare si tiritoare au aici un crampei de rai in pofida faptului ca in jur civilizatia umana a taiat drumuri si a ridicat locuinte. Insa aici, spre deosebire de alte locuri din lume, omul pretuieste natura la adevarate ei valoare, ocrotind-o si protejind-o si bucurandu-se de ea in fiecare zi.
   Tot invartindu-ne noi prin oras, obosit un pic mai ales in zona gitului din cauza miscarilor continui de la stinga la dreapta pentru a incerca sa cuprind tot ceea ce aveam de vazut, foamea incepe sa-si arate coltii, inghioldindu-ne din ce in ce mai insistent. Drept urmare, amicul meu imi indica un alt colt de rai, unde la umbra unor arbori putem gusta citeva preparate calde, in asa fel in cat sa ne ostoim nevoile. Pina sa vina comanda, lacul la marginea caruia am poposit isi dezvaluie frumusetile, mai lasciv ca o dameza dornica in a satisface orice dorinta amantului iubit. Pasari rid in copaci, pescarusi brazdeaza aerul si apa in cautare de hrana, sau, in asteptare incordata pentru a-ti fura dumicatii din farfurie atunci cand nu esti atent, soarele filtrat printre nori si crengile copacilor aducand acel iz inconfundabil de oaza ce defineste locul in care am poposit.
   Inutil sa va mai spun ca hrana trupului a fost extrem de gustoasa si placuta, desi a fost in regim de fast food. Dar destul cu mancatul si lenevitul. Drumul ne poarta pasii, sau mai bine zis rotile, catre ocean. Intinderea de apa Albastru-verzuie, ce necontenit se napusteste asupra tarmului sparganduse in spuma alba si stropi stralucitori, vrind parca sa isi asigure iubitul pamant de nesfirsita si eterna sa dragoste prin mangaieri inspumate. Roci macinate de timp si ape, in culori rosiatice se intind de-a lungul tarmului, cuprinzand din loc in loc plaje unde nisipul fin ogoieste caznele oceanului transformandu-l in lina curgere mangaietoare.
   Chiar daca este iarna, temerari ce isi arunca trupurile in ocean sunt cu zecile. Fie inotatori fie vislasi, acesti oameni par sa nu ia in seama temperaturile destul de scazute, si se arunca in bratele primitoare ale marii cu vigurozitate si curaj. Citeva barci reteaza un mic golfulet in doua chiar daca valurile oceanului nu sunt din cele mai linistite astazi. Siguri si puternici, vaslasii isi coriesc drum spre telul pe care probabil si l-au impus in dimineata aceasta, cu strigate de incurajare. Mai incolo, un temerar cu o placa de surf, ataca alte fremaintari inspumate ale oceanului incercand sa cucereasca noi creste valurite in timp ce placa de sub el se msca parca fermecata.
   Ochii se umezesc la vederea acestor locuri. Salbaticia face casa buna cu umanitatea, intr-o armonie demna de invidiat, demna de ravnit. E adevarat ca imi este dor de casa. Dar privind la aceste locuri stiu ca imi va fi foarte greu daca nu imposibil sa le uit vreodata sau sa le parasesc. Cu greu ne despartim de ocean si ne indreptam ganditori si multumiti cetre casa. Nu stiu cum sa ii multumesc amicului meu pentru acest minunat "Welcome to Australia". Ii string mina si sper, din tot sufletul ca in curand ne vom revedea, ca sa ne minunam de frumusetile acestei lumi.

Australia - Day 1

      Mi-a luat ceva timp sa rontai "uimitoarele nonaventuri ale jupinului Julian", adica ce sa va spun voua ca nu am facut de cand am ajuns acilisalea. Iata ca le desart asa cum s-au intamplat ele in ziua cu numarul 1.
      Va povesteam eu ca jupin Aghiuta nu a fost prezent la datorie pe toata perioada translatiei subsemnatului din Romania in Australia, creindu-mi impresia ca personajul pur si simplu sa dat batut. Asi! Incornoratul era deja in Sydney pregatindu-mi o primire de zile mari. Adicatelea, si-a zis el in acea draceasca conceptie, il las eu pe asta sa aterizeze ok si cand vine ii dau eu sa ma tina minte. Si mi-a dat. Mi-a dat un frig de ma patrundea prin tricoul sunbtirel si pulovarasul de vara pe care le aveam pe mine. Degeaba am pus eu geaca si am inchis-o pina la gat, umezeala si frigul m-au patruns pina la os. Am indurat cuminte frigul pina am ajuns la noua mea rezidenta unde, speram eu, o sa fie mai cald. Aiurea. Stiam eu ca australienii au pielea groasa , homo erectus australianus este recunoscut ca animalul cu pielea cea mai groasa din lume, dupa cel canadian bineinteles, dar nici chiar asa. Fratilor, in camera era la fel de cald ca afara.
     In timp ce Aghiuta isi radea in pumni de ce-mi facuse, subsemnatul, abil cunoscator al cailor internautice, arunc valizele cit colo, scot din desaga, calculatorul portabil, neaos denumit laptop, si dai si cauta Juliane cel mai apropiat supermarket, care sigur avea in dotare ceva incalzitoare, caci casa aproprietarului lipsita de sistem de incalzire este. Bun. Gasit supermarket-ul, gasit si transportul si bineinteles in graba cu care am decolat am uitat un mic amanunt.
     In timp ce voi va ganditi care este amanuntul respectiv, eu decolez catre statia de autobuz, respectivul isi face aparitia in mod glorios la ora scrisa pe timetable, si vijj in citeva minute Woolworth scrie pe mine. Colectez in graba ceva de-ale gurii, apa, rosii, ceva piept de pui, ma rog essentials macar pentru doua zile pina ma dumiresc eu cum sta treaba, si tusti la raionul cu aparatura. Colectez in graba un incalzitor cu aspect similar celor vandute in romania, curios ce internationali sunt chinezii astia, si tusti in statia de autobuz.
     Ei si aici ma loveste dezastrul. domnu' incornorat mi-o facuse din nou. Subsemnatul a supozat faptul ca transportul public functioneaza cu orar similar cu cel din Romania. Gresit. Australienii astia se respecta iar in weekend au program de lehuze inclusiv la transportul public. Drept pentru care, citind incordat timetable-ul am constatat ca singurul transport care mai era disponibil, ultima cursa dealtfel, ma ducea mai aproape de casa cu vreo trei kilometrii. Si eu sarmanul aveam vreo sapte de parcurs. Cum soarta uneori si-o face omul cu mana lui, mi-am luat drumul in picioare suduindu-l sanatos pe cel incornorat pentru farsa facuta. Nu pot sa va explic modul in care aratam cu aproximativ zece kilograme de diverse in vreo sapte plase si cu mamutul de incalzitor in mana, mergand pe strazile Sidney-ului. Noroc ca australienii se pare sunt vaccinati impotriva unor astfel de exchibitii si nu se mai intereseaza, drept pentru care dupa vre-o ora jumate de mers, am ajuns la locul pe care acum il denumesc casa.
     Rupt de oboseala si dureri de maini, nu mai apuc decat sa bag animalul in priza in asa fel in cat sa se faca cat de cat cald in camera si in 5 minute eram in cirpe, la somn. Inutil sa va spun ca toata escapada sa lasat cu amintiri de nesters, inclusiv o raceala sanatoasa de care ma stradui sa scap cit mai curand caci va trebui sa ajung cumva si la birou saptamina viitoare.
    Dimineata vine prea devreme si in timp ce incerc sa alung ultimele ramasite de somn in baie fredonand sonata lunii, constat ca in loc sa scot din gitlej sunetele cristaline (a se citi ragetele cristaline) cu care eram obisnuit, sunetele emise de sumbsemnatul aduceau cu cele scoase de un cocos strins in acelas timp de git si de bibiroaze. cum nu ma impacientez eu asa de usor, si cum declarasem in vama nurofenele si paracetamoalele din dotare, purced urgent la o doza si-mi notez mental sa fac o excursie la farmacie pentru o aprovizionare serioasa. Intre timp scot si lista cu ceea ce trebuia sa fac in primele zile dupa un successful landing pe plaiurile canguresti.
    Pe lista, contul la banca, ATO ( AKA Australian Taxation Office) sim de Australia si inca citeva maruntisuri. Primul stop, banca. Nu va mai povestesc excursia pina la banca deoarece a fost cam acelasi drum facut cu o seara inainte, de data asta asigurindu-ma ca am cu ce sa ma intorc acasa, si iatama in fata branch-ului bancii. Intimpinat fiind de o tinara , nu 90-60-90, dar foarte aproape de masurile amintite, dau eu pe gura cine sunt si ce vreau si sunt rugat politicos sa astept pina in momentul in care un comsultant va fi disponibil sa se ocupe de mine. Avand experienta bancara Romaneasca, imi zic in sinea mea ca as putea sa ma duc pina la restaurantul din colt unde ochisem un meniu frugal si tare gustos, sa iau masa si cam pe cand ma intorc o sa fie si consultantul gata sa ma ia la intrebari. Asi. Nici nu apic sa ma gandesc bine ca si apare impricinatul, zambitor si serviabil, si ma intreaba cu ce-mi poate fi de folos, nu inainte de a ma intreba daca am avut o zi buna azi.
    Bineinteles ca am avut o zi buna, mormai eu printre ragusituri, cu exceptia zilei precedente care a semanat mai mult cu caznele lui Prometeu  in varianta light bineinteles, decat cu o sosire cu surle si trambite. Omul nu se impacienteaza, zambeste si ma pofteste intr-un burou unde in cam zece minute rezolvam toate cerintele. Sincer, am ramas ca la dentist. Omul a manevrat computerul in fata mea, aratindu-mi in fiecare secunda ce face si ce optiuni imi ofera, si la cite chestii l-am pus sa faca ma asteptam sa plec de acolo cu un maldar destul de gros de hartii. Aiurea. Mi-a dat o singura hartie in care eu am semnat acordul pentru deschiderile de cont curent si savings plus internet banking si card si gata. punct. Am ramas ca la dentist. Chiar l-am intrebat daca nu trebuie semnate si alte documente si el mi-a spus ca nu. E destul. Ei nu au nevoie de hirtogarie ei fac bani si sunt in serviciul meu. Asta da replica. Ce n-as da sa o fi auzit si pe plaiurile Mioritice din cand in cand.
   Cu cartela de telefon am rezolvat si mai repede. In zece minute aveam si telefon si prepaid de Australia, functional la Vodafone. A batut toate recordurile mele de asteptare la sus amintita companie din Romania. Am iesit un om fericit, cu cont si telefon de Australia si cu zambetul bine inscris pe fata. Zau ca e mai luminoasa viata aici. Pe drum spre casa am fost salutat de straini pe strada. Am raspuns la salut desi nu-i cunosc. Se pare ca politetea din vremuri stravechi se pastreaza pe meleagurile astea indepartate in timp ce in tarile mai civilizate obiceiul asta sa cam pierdut.
   Oficiul de taxe si impozite Australian e ... la un click distanta daca esti down under. Drept pentru care am preluat friiele laptop-ului si am navigat pina pe site-ul respectiv. Puteam sa ma duc si la unui dintre oficiile lor dar lenea si-a spus cuvantul. Alte douazeci de minute in fata calculatorului si am rezolvat si ATO. Astept acasa acum TFN-ul ( AKA Tax File Number). Aghiuta nu si-a mai bagat coada decit din cand in cand intrerupindu-mi conexiunea la net dar aici fiind in domeniul meu l-am batut pe puncte.
   Fiindu-mi tare foame mi-am permis sa ma opresc din iuresul impamantenirii mele in noul tarim si sa-mi execut o minunata si frugala gustare de pui sfarait la tigaie rumenit cu usturoi si ceapa putin innabusit doar ca sa nu-si piarda usturoiul din tarie, si cu ceva verdeturi aruncate spre spaima papilelor gustative in tigaie. Credeti-ma o minunatie de gustare, alunecata pe gat  cu puntin vin alb, doar un sfert de pahar ca sa nu sarim calul caci mai sunt treburi importante de facut. Dupa ce si papilele si stomacul au ajuns la concluzia omeneasca si anume ca deocamdata este destul cu hranitul si amusinatul farfuriei, am trecut la despachetarile de rigoare. Camasile la camasi, ciorapii la chiloti, blugii pe umerase, pantofii la usa. Activitate casnica istovitoare dar necesara avand in vedere faptul ca a doua zi aveam o mare reuniune cu noua mea familie de la munca. Dar despre asta am sa va povestesc in ziua urmatoare.

Australia - Day 0

       Plecat-am noua din Vaslui/ Si cu sergentul zece/ Si nu era zau nimanui/ In piept inima rece... Cu singurele deosebiri , minore de altfel ca, nu am plecat din Vaslui ci din Bucuresti, nu am plecat la razboi ci in Australia si zau ca nu ma astepta nimeni cu flori de camp la sosire ci cu un microbuz. Asa e. Am luat la pas lumea, sau mai degraba la jet caci deh, tehnologia a evoluat intre timp, ca sa ajung pe tarimul ravnit de multi, pamantul fagaduintei, Australia.
       Mi-am facut bagajele pe ultima suta de metrii neuitand sa pun acolo inclusiv dorurile, visele, sperantele mele si ale familiei si am pornit  in calatorie sperand ca la capatul drumului sa aflu o alta lume, o lume gata pregatita pentru a fi descoperita. DIn nefericire odata cu  grijile, hainele, periuta de dinti si adidasii, in valize si-a facut loc si partenerul meu de o viata, domnu' Aghiuta. Ce credeati ca se va lasa el intimidat de distanta imensa la care plecam, sau de zuruitul motoarelor RollsRoice? Neah. Omu' si-a facut si el bocceluta si top la drum.
       Dansul a dorit sa-si faca simtita prezenta chiar la inceputul calatoriei, reusind prin mijloace numai de el stiute sa intarzie plecarea aeronavei cu 50 de minute.In fine, drumul de la Bucuresti la Londra a fost ok. Zborul lin, zgomotul acceptabil, lumea pestrita imbarcata pentru diverse destinatii trancanind in soapta despre impresiile lasate de recenta vizita in Romania sau despre minunatiile de vazut in calatorie pe care abea o incepeau.
      Oameni de business, piti, familii cu prunci, straini si Romani, ne-am bulucit la poarta de imbarcare din aeroport de parca ne mana cineva de la spate cu biciul. Zborul, acceptabil. Cuminti in fotolii am asteptat cu mai multa sau mai putina rabdare aterizarea pe Heathrow pentru a ne putea raspandii ca potirnichile
catre alte zari. Datorita intarzierii, nu am avut timp pentru a explora aeroportul caci imbarcarea pentru Singapore era la aproximativ 30 de minute distanta.
       Impresia de minioras aflat la ora de varf este puternica. Un fel de turn Babel in care limbile se amesteca mai ceva ca merele intr-un blender, agitatia continua din jurul terminalelor unde se imbarca pasagerii spre alte zboruri contrabalansata cu asteptarea calma si linistita de la terminalul alaturat unde boarding-ul mai
are de asteptat, luminile stridente sau calde ale reclamelor magazinelor duty-free, vocea impersonala a announcer-ului, totul te impresioneaza prin dimensiuni, facilitati, disponibilitate, frumusete si inca ceva. Ceva ce nu prea mai vezi prin locurile noastre de bastina.Daca te uiti cu atentie, toti cei pe care ii intalnesti zambesc. Mai discret sau mai pregnant, dar asta fac. Sunt multumiti, fericiti, stand chiar pe jos sau in picioare, vorbind si gestculand, citind sau butonind de zor telefoane sau pad-uri, toti au acelasi zambet frumos ancorat pe fata si in priviri. Pana si cei de la security check sunt zambitori si foarte foarte amabili. Trec de ei usor, fara ca partenerul Aghiuta sa-si faca simtita prezenta cu cine stie ce traznaie si gata.
       Imi ocup locul la fereastra flancat de o englezoaica si un irlandez. Masinaria este imensa. Trei randuri de scaune, acceptabil de confortabile, se umplu destul de repede. Fara sa stea mult pe ganduri, imensa pasare decoleaza in vuiet de motoare strapungand noaptea ce se lasa peste aeroport. Incerc sa adorm. O chestie aproape imposibila dat fiind faptul ca sunt la economy class unde spatiul este tot atit de mare cit cotetul unui pekinez de talie miniaturala.
        Afara motoarele zuruie linistit, noaptea isi intra in drepturi depline si cei din jurul meu isi vad de ale lor citind, privind la filme sau pur si simplu dormind. Nu stiu cum reusesc dar chiar irlandezul aflat la doua fotolii de mine sforaie usor visand probabil la vre-un teren de golf sau la o masina noua. Intru in vorba cu
englezoaica de linga mine si asa aflu ca si ea merge la Sydney, ca e curatoare la un muzeu, ca a mai fost in Australia si ca acum merge doar intr-o vizita scurta de o saptamina. Desi imi este somn reusesc sa atipesc doar citeva ore din cele 12 ale parcursului, in restul timpului trecind in revista filmele disponibile pe sistemul
multimedia al avionului. Timpul se scurge incet desi zburam cu aproape 1000 de kilometrii la ora datorita si unui vanticel bun de la pupa. Englezoaica a adormit visand probabil la celelate doua conexiuni pe care le mai are de facut pina la Melbourne in timp ce eu revad a nu stiu cata oara Avatar.
        Ultima ora se scurge si ea si ne pregatim de aterizare. Somnorosii se intind in scaunele lor incercand sa-si dezmorteasca muschii anchilozati, altii deja fac cu randul la budele avionului. Intotdeauna am crezut ca civilizatia si progresul tehnologic ne va face sa fim mai ingrijiti si mai atenti cu ceea ce este in jurul nostru si fata de cei ce ne inconjoara. Zborul asta mi-a dovedit ca, chiar daca am ajuns pe luna, unii dintre noi tot niste nesimtiti vor ramane. Incercand sa ma dezmortesc dar si sa-mi satisfac oarecari nevoi stringente, ma indrept spre una din baile aflate in coada aeronavei. Mare greseala. Mizeria pe care o vad lasata de cei care au folosit facilitatea inaintea mea este de nedescris. Tampoane folosite, hartie igineica, periute rupte, tuburi de pasta, zac aruncate prin toata buda si asa neincapatoare. Scarbit ating cat mai putin din suprafetele strict utile si ma reintorc la locul meu, soptindu-i englezoaicei care voia sa foloseasca aceeasi buda ca ar fi mai bine sa caute alta. Acum abea inteleg de ce a trebuit sa ne oprim la Singapore pentru trei ore. Nu realimentarea aeronavei sau verificarea tehnica erau problemele care luau timp. Cel mai mult timp era folosit pentru rinirea jegului lasat de pasagerii anteriori.
          De data asta, in Singapore am mai mult timp la dispozitie, drept pentru care ma dezmortesc activ dand o tura aeroportului. Surprinzator astia au mocheta pe jos. Avand un spirit practic nu pot sa nu ma intreb cum naiba reusesc sa tina curateina in zecile de kilometrii de culoare si zone acoperite de mocheta pentru ca este uimitor. Poti sa te asezi linistit pe jos fara sa iti fie teama ca te vei murdarii. La poarta de imbarcare de unde voi lua ultima cursa, doua familli cu copii isi petrec timpul jucandu-se zgomotos direct pe mocheta.
Mai incolo un grup de tineri cu rucsaci au campat in apropierea unui stilp de sustinere si discuta inflacarat despre excursia lor in outback. Chiaun de oboseala dar si de foame caut corespondentul unei autohtone dughene fast food unde se poate linistii foamea calatorului in viteza a 5-a. Rontai un burger si nelipsita portie de "french fries" la acelasi pret ca in Romania, surprins fiind de faptul ca in Romania in aeroport pentru o cola 330 ml platesti 150 lei si aici pentru aceeasi bautura platesti 2 dolari. Om fi noi mai avansati decat singaporezii ca altfel nu-mi explic discrepanta.
           Cu foamea relativ linistita si refreshment-ul facut intr-una din baile aeroportului, ma imbarc pentru ultima parte a calatoriei mele, Singapore catre Sydney, destinatia finala. Aproape aceeasi oameni umplu aeronava si fara sa pierdem foarte mult timp decolam. Drumul mai scurt de aceasta data, ma aduce in Sydney undeva pe la 5 dimineata unde fara nici o problema trec de vama si biroul emigrari.
           Australienii astia sunt, parerea mea, inghititori de ceasuri cu cuc sau ma rog contrapartida lor digitala. Totul functioneaza "well timed", de la agentul ce te directioneaza catre biroul potrivit pina la iesirea din aeroport unde te asteapta transportul. Bineinteles ca shuttle service-ul inchiriat in avans are o pancarta cu numele meu pe ea si cu adresa unde trebuie sa ma duca. Si abea venit in Australia te mai izbeste ceva, o chestie pe care noi cred ca am pierdut-o undeva pe drum. Curtoazia si amabilitatea. Omul, sofer de taxi, imi ureaza bun venit in Australia si chiar interesat ma intreaba cum a decurs zborul. Dialogam putin, eu uimit de amabilitatea lui, el interesat de locuirile mele de bastina.
          Inutil sa va spun ca ajung la locatia inchiriata de citeva zile in putin timp. Obisnuit cu gropile si topaiturile soselelor Romanesti sunt putin intrigat de faptul ca aceasta calatorie este destul de lina. Omul a mers repede, fara sa evite gropi sau alte obstacole omniprezente in orasele mari din patria muma. Fara sa trag concluzii premature, ii multumesc omului pentru drum si tirandu-mi cele trei valize ma indrept spre usa vilei pe care cel putin 6 luni de zile o voi numi acasa. Chior de somn, Declan imi deschide usa mormaind un "Welcome man! come on in! i was expecting you!" Aratindu-mi camera mea. Ii multumesc cit pot eu de bine pentru faptul ca nu a dormit ca un raton si ca m-a asteptat desi era 6 dimineata. Rupt de oboseala, mai am puterea sa semnalizez partilor interesate lasate acasa faptul ca am ajuns cu bine si ma prabusesc pe pat pentru un somn binemeritat, intr-un pat care nu se misca sau trepideaza si mai ales nu zuruie.

Prieteni vechi si noi

     Surprinzator sau nu, aghiuta a decis sa-si ia concediu. Adicatelea de cand cu surle si trambite am decis sa-mi trambalez existenta la mare distanta de locurile de nastere, personajul a decis sa ma lase in pace. Nu imi fac griji ca nu va mai aparea caci acum, probabil ca se afla deja in "reckoning mode" pe noile tarmuri Australiene, gata sa-mi faca in necaz la cel mai mic gest necujetat al meu.
     Profitand de aceste zile linistite, numarind mai rau ca in armata AMR-ul, fac liste, inchid probleme, atita cit se poate bineinteles, caci, vorba lui Bula "Restul sa astepte". Intre felicitari venite de la prieteni, rude, amici, necunoscuti care afla de iminenta mea instrainare si rezolvarile zilnice de la job, am timp in sfarsit de prieteni noi.
     Exista cativa pe care ii apreciez nespus pentru eforturile pe care le fac in fiecare zi sa fie alaturi de cei care se incurca in itele intortocheate ale plecarilor peste hotare. Ei sunt cei care cu rabdare, mai in gluma mai in serios dar niciodata obositi sau plictisiti , ajuta, sfatuiesc, glumesc, sactioneaza, orice intrebare pusa lor. Ei sunt cei care apartin sit-ului www.emigrare.info. Am descoperit ca amicitiile si prieteniile se pot lega si la mii de kilometrii distanta, la fel de simplu ca aici loco. Am redescoperit bucuria de a ajuta si a fi ajutat, cam cum era pe vremurile tineretii mele, cand vecinii de bloc erau sociabili si comunicativi, nu incuiati si indiferenti.
     Mi-am facut cativa prieteni deocamdata de la distanta, in Australia. Nu stiu de ce m-am asteptat ca acestia sa fie mai ocupati, mai reci, mai inchisi, adica sa semene intrucitva cu ceea ce vad zi de zi in dulcele tirg al Bucurestilor. Gresit. Sunt veseli, comunicativi, si stiu sa puna intrebari, si sa dea raspunsuri. Stiu sa spuna nu si da cu aceeasi nonsalanta, fara sa jigneasca, nu se baga in sufletul tau si te lasa in banii tai, isi sustin punctul de verede admirabil, sunt concisi si fermi, si... sunt de origini diferite. pot spune ca acum corespondez cu canadieni, tailandezi,indieni,neozeelandezi si romani, toti raspanditi de-a curmezisul Australiei, in Melbourne, Brisbane, Perth, Sydney,etc. Toti sunt animati de acelasi dorinta " i want to live my life. Life cannot drive me". Si zau ca deja incep sa simt acelasi indemn, de a-mi trai prima zi din restul vietii mele fiind exact ca ei.
    O chestie interesanta cumva, este ca pe masura ce se apropie momentul decolarii spre noi orizonturi, ma dezbrac incet incet de mohoreala si lehamitea ce ma cuprinsese in ultimii ani. Am fost intrebat de nenumarate ori de ce fac acest lucru, adica de ce am decis sa plec, la o varsta la care altii incep sa renunte la anumite "nebunii ale tineretii". Initial am considerat valid raspunsul ce zace pe buzele oricarui Roman din zilele acestea; vreau sa nu mai traiesc cu sabia lui Damocles deasupra capului, grija zilei de maine, cosmarul creditelor, devalorizarea leului,etc. Acum stiu ca raspunsul este incomplet si mult prea lung. Raspunsul e simplu: Vreau sa traiesc. CU tot ceea ce este implicat in acest cuvant. Sa vad locuri noi, sa cunosc obiceiuri si oameni de la capatul celalalt al lumii, sa beau o bere fara sa ma gandesc la cine stie ce problema la job ramasa in suspensie, sa pot sa-mi permit sa sciu din nou, sa pot sa ma joc chiar daca virsta m-ar trece in categoria celor care nu prea mai au voie sa fie copii, Intr-un cuvant sa ma pot bucura de timpul ramas pina cand soarta va decide ca e destul.
   Multi dinte cei care m-au chestionat si au pus la indoiala acest nou inceput de drum, mi-au cerut sa le descriu diferentele intre acolo si aici. Sincer am incercat. Nu se poate. Acolo este o alta lume. Si al naibi sa fiu de nu am sa-mi infig dintii in ea sa prind si eu o particica, doar pentru a vedea ce gust are. Si daca-mi place poate mai vreau.

La aceste lucruri am sa ma gandesc maine

   Cand ajungi la o anumita varsta, sperantele si visele pe care le aveai cand erai holtei, incep sa paleasca in fata maruntelor aspiratii pentru ziua de maine. Realitatea te musca de partile "dorsocodale" mai rau decat ar face-o un roi de viespi intaritate de faptul ca le-ai zadarit cuibul, cu nevoi marunte dar necesare supravietuirii. Scoala desi gratuita a celui mic te seaca de ultimii 20 de lei pentru caiete, inca 200 pentru pantofii care cu siguranta nu vor rezista incercarilor dure mai mult de o luna si  inca alti lei pentru nu stiu ce concurs la care nu te induri sa nu il trimiti pentru ca vrei sa ii inoculezi spiritul de competitie. Uiti eforturile pe care le faci atunci cand te rasplateste cu un zambet si cu acea privire calda de copil, privire care iti ia parca cu mana orice durere si orice amaraciune.

   Si uite asa, pierdut in contemplarea propriei situatii, te trezesti impins inainte, desi teoretic acest lucru nu prea mai era posibil. Cum? Simplu. O licarire de speranta ti se iveste, fara sa o fi cerut, fara sa mai fi sperat la ea. Parca o mana cereasca, considerand ca destul ti-ai plins de mila navigand prin "meandrele concretului" incercand sa deslusesti "sinergia faptelor" absconse si indelung mediatizate ale prezentului, iti arunca in fata oportunitatea unei ultime calatorii de vis pe un tarim considerat de multi tarimul fagaduintei, tara lui Oz.

   Si uite asa te trezesti facand planuri din nou. Incepi din nou sa visezi cu ochii deschisi, incepi sa freameti din nou, visand la o alta lume despre care tu ai auzit numai in povesti. Desi pare nesabuit, sincer cred ca este posibil sa o iei de la inceput chiar si atunci cand varsta incepe sa isi spuna cuvantul si nu mai "preformezi" ca un "young wizard" in domeniul in care activezi.

   Si totusi se intampla.E imposibil de descris frenezia ce ma cuprinde atunci cand citesc despre minunatul tarim pe care am nesperata sansa sa il parcurg cu picioarele din dotare. Citesc si nu ma mai satur sa invat despre locuri, oameni, obiceiuri, lucruri pe care ard de nerabdare sa le simt cu toate simturile mele. Multi au luat drumul strainataturilor din varii motive. Nu voi face aici apologia motivelor mele. Ceea ce voi face insa va fi sa incerc, cu umilele mele puteri scriitoricesti, sa va aduc mai aproape un taram minunat si o tara care se numeste Australia.

  Nu stiu daca ma voi adapta acolo, daca voi avea succes, daca voi reusi in ceea ce se cheama pentru mine si cei dragi mie, o a doua sansa. Ceea ce stiu sigur insa este ca astept cu nerabdare sa incep si sa fac la fel ca aici, totul ca sa pot reusi. Sigur vor fi si momente grele, nimic nu vine de-a gata pe tava, dar, ca sa o parafrazez pe Scarlet Ohara, La aceste lucruri am sa ma gandesc maine. Acum dati-mi voie sa savurez marunta bucurie de a spera din nou.

Amintiri din Junime 6

   Stiti cat de placut e sa fii nestiutor ? Habar nu aveti si sunt convins ca nu doriti sa incercati vreodata.Dar sigur vi sa intamplat. In vremurile junimii mele, artele frumoase erau la mare pret. Nu ca as fi pus eu pretul corect pe ele dar erau cei mari care o faceau. Si de voie de nevoie eram tarat la concerte, la teatru, la film. Pe atunci, daca scoteai cumva pe gura expresia "ma plictisesc" imediat te trezeai cu Dostoievski in mana sau erai transportat val vartej cu tramvaiul 20 la "Studio" la cinemateca sa vezi cine stie ce gala de film. Cred ca din cauza spaimei mele de cultura  nu ma plictiseam niciodata. Aveam atitea de facut pe afara...Dar uneori trebuia sa dau nas cu arta si cu exponentii ei artisti. Uneori in cele mai ciudate circumstante.
    Pe atunci, una dintre cele mai promitatoare interprete de muzica usoara, era Angela Similea. Cred ca imi aduc aminte si de ce imi placea. Vocea suava, dulce, puternica, imi aducea farime de liniste si bucurie in al meu suflet mic si zbuciumat. Imi aducea aminte de a mea mama, care uneori, cand isi mai aducea aminte ca exist, ma incanta povestindu-mi de artistii pe care ii intalnea zilnic in colosul pe atunci TVR.
   Cum curiozitatea mea nu avea margini cand venea vorba de tehnica iar cutia magica cu imagini miscatoare reprezenta supremul in domeniu atit cat puteam eu atinge la acea vreme, nu scapam nici o ocazie in a o bazai pe mama sa ma ia si pe mine in sanctuarul ei din televiziune. Intr-o buna zi in sfarsit imi face pe plac. Drept pentru care ma infiintez tantos la poarta institutiei cu pricina, tarr mama, mama coboara din turn, se face bonul "cu buletinu' dumneavoastra doamna", si iata-ma intrat in cetatea imaginilor eterice.
  Masini uriase, stive de monitoare, zgomot de ventilatoare, lumini orbitoare, dinozauri cu mai multi ochi sticlosi gata sa te inghita si sa te transporte electrificat intr-o fractiune de secunda la mii de kilometrii distanta si oameni sute de oameni alergand, vorbind, agitand desfasuratoare, strigand in interfoane, cantand, plangand, recitand, filmand... Asa am vazut eu televiziunea pe atunci.
  Cum "doamna de beton armat" nu prea avea timp de mine pentru ca era in plina pregatire a unui album duminical, gaseste o portita de scapare si ma trimite nici mai mult nici mai putin cu o echipa la o filmare "pe teren". Habar nu aveam ce e aceea o filmare si cu ce se mananca dar tare mai doream sa aflu. Asa ca, ne-am inghesuit intr-o dacia 1100 TAXI patru oameni. Unul avea un magnetofon sofisticat cu el, stiam cum se cheama ca imi aratase mama la ea acasa  hardughie similara cu roti, altul avea o cutie ciudata cu mai multi ochi mai mici si mai mari pe care scria ARRIFLEX si pe care o pazea si o ferea ca pe ochii din cap, o domnisoara imbracata dragut, bruneta sau roscata nu mai stiu exact, carliontata des, simpatica foc, dar care nu stiu ce rol avea, si subsemnatul, bineinteles pe locul din fata.
   Ajungem noi la locul faptei, recte padurea de la Baneasa, nenea ala cu ARRIFLEXU', se apuca sa zica de unghiuri, lumini, soare, trepiede, si alte alea, nenea cu magaoaia cu roti isi pune niste difuzoare pe urechi si incepe sa butoneze la magaoaie, numai domnisoara n-avea nici o treaba. In tot timpul ala in care ceilati se agitau, montau fiare, reglau butoane, trosneau lazi de cine stie ce scule, dinsa lalaia. Da Da... Lalaia. Intr-un final, dupa cateva ore de chin si mosmondeala, aud si eu in sfarsit cuvintele "motor", "sunet", "actiune"...toate racnite de nenea cu ARRIFLEXU'. In momentul acela magaoaia cu roti prinde viata si incepe sa cante cu o voce tare cunoscuta urechilor mele. Tanti care lalaise pana acum, canta si ea, surpriza aceleasi cuvinte de pe banda cu aceeasi voce...ba nu. Parca vocea ei era mai frumoasa. Raman interzis. Minunea se intampla in fata mea. Poate ca atmosfera, soarele strecurat printre frunzele abea mijite ale padurii, paianjenul pe care il gasisem intr-un tufis cu plasa plina de boabe de roua, paianjen pentru care nenea cu ARRIFLEXU' mai mai ca ma pupase de bucurie ca ii dadusem "un cadru de inceput" si muzica...ba nu muzica, vocea aceea minunata, ma rascolea cu frumusetea ei.
   Cu regret am parasit cateva ore mai tarziu "locatia", dupa ce trasesem vre-o trei "duble", si nu mai era "pelicula" pentru aparatul de filmat. Ajunsi inapoi in televiziune, ne-am despartit plecand fiecare in drumul lui. Am revenit in cabina de montaj a mamei mele, unde prima intrebare a fost "Ei ti-a placut interpreta?". Care interpreta zic eu... dupa care ma dumiresc ca despre fata care lalaia era vorba si revin in forta, da are o voce frumoasa. Da nu canta ca Angela Similea , ma lansez eu, canta mai frumos ca ea. Moment in care toata lumea aflata in acel moment in cabina de montaj izbucneste in ras. Contrariat, astept sa se potoleasca, dupa care , din priviri incerc sa primesc o explicatie. Viorel Sergovici, omul cu ARRIFLEXUL, care venise intre timp si se amuza si el copios pe seama mea, se indura de mine si imi spune ca interpreta era de fapt Angela Similea. La cateva ore de la intamplare, vizionam prin "masa" materialul filmat in ziua aceea. Angela a intrat in album in duminica urmatoare, cu deschiderea pe paianjenul descoperit de mine, cantand o ruga la o floare de cires. 
   Melancolia mea nu a durat mult pentru ca, la doua zile de la momentul cu pricina, Bubulina, va amintiti, trabantul bunicului meu, ma elibereaza din cusca din Caraiman 123 si ma poarta din nou pe drumurile patriei cu destinatia Bucegi.
   Daca nu stiti cine este Bubulina este timpul sa va fac cunostinta cu ea. In detaliu. Bubulina este una bucata trabant "made in Germany" pentru care Tataie robotise ani in sir la ICL Alimentara 3 in calitate de inspector. De ce Bubulina? Pentru ca e galbena. Ca o bomboana. Acuma chiar daca are aspect de bomboana sa nu va inchipuiti ca e la fel de buna si de dulce. Vati gasit. Bubulina e cel mai temperamental trabant nemtesc fabricat vreodata. Una dintre ciudatenii ar fi faptul ca desi parintii ei ziceau ca trebuie sa bea numai benzina cu ulei, Bubulina cam tusea la astfel de fluide si se simtea bine numai daca avea si o doza de petrol lampant prin benzina. Deh pe vremea aceea aditivi se faceau la pompa nu curgeau din pompa si fiecare aditiva cu ce avea. Unii cu petrol, unii cu alcool si unii chiar cu tuica. Pe de alta parte bubulina avea o pasiune pentru accesoriile feminine. Mai ales pentru ciorapii de dama cu "Lycra' pentru care se pare ca avea o afinitate debordanta. De cateva ori, tataie o fost nevoit sa o priveze pe Mamaie de ciorapii din picioare ca sa ii fabrice Bubulinei curea de ventilator, sau filtru de impuritati la rezervor. Dar cand era de mers in concediu, intotdeauna Bubulina era la datorie. mai cu trosc poc, mai cu un rezervor dat jos la jumatatea lui DN1, isi facea treaba.
    Si uite asa cu Bubulina carand angaralele noastre, am poposit in Busteni intr-o frumoasa amiaza de vara. Cum masina ramanea jos si noi trebuia sa ajungem la Babele, tataie o parcheaza cu nadejde intr-o panta pe langa statia de teleferic din oras. Coada nene la teleferic. Coada ca la circ. Parca tot poporul romanesc se decisese in ziua respectiva se se catere la munte. Cum noi stateam citeva zile la Babele, nu ne prea grabeam asa ca ne-am asezat linistiti la coada. Intr-un tarziu, asudati si bine obositi de orele pierdute pe scarile statiei de telecabina, reusim sa ajungem sus. De acolo, pana la Babele mai era cit o zvarlitura de bat. Pana cand isi instaleaza ai mei rucsacii, eu apuc sa dau o tura sa vad si eu cum e cu babele alea de care tot se vorbea.
  Dau eu ocol pe stanga maldarului de pietre fatuite de vant, apoi pe dreapta si in sfarsit gasesc o cale sa ma sui pe ele. De sus chiar ca privelistea era frumoasa. Dar odata cu privelistea mi sa deschis si orizontul audio si din stanga mea cum stateam cu spatele spre cabana, aud strigate de indemn si zgomot de motoare electrice. Stiti cum sunt eu. Tehnica are asupra mea efectul inghetatei la alti copii. Nu ca nu mi-ar place inghetata. Dar daca imi dai o terfeloaga cu ceva descrieri de motoare tari iti dau vafa mea. Ei in locul cu pricina catre care imi indreptasem eu toata atentia, era un grup de mesteri ce trebaluiau in jurul unui fel de "teleferic de marfa".
  Ce mai tura vura, sar tusti de pe babe pentru care imi pierdusem tot interesul si tuleo baiete catre grupul de muncitori. Incepuse sa se lase intunericul caci pe munte seara vine devreme iar muncitorii se grabeau sa isi aduca firtatii de pe unde erau dusi. Si ii aduceau in cel mai original mod. Cu acelasi sistem cu care carau si molozul si materialele de constructie. Cu telefericul de marfa. Acuma ca sa va geloziti un pic am sa va spun ca am fost primul pasager civil al telefericului Babele-Pestera, traseu dat in exploatare doi ani mai tarziu. Asta doar ca sa rezistati pina maine cand am sa va povestesc si continuarea.

Amintiri din junime 5

    Iarta-ma cititorule de te-am facut sa astepti cu sufletul la gura urmatorul episod. Valurile nestavilite ale prezentului m-au purtat intr-o alta sfera ceva mai realista si anume castigarea existentei. In fine. Cred ca deocamdata am mai rezolvat ceva din datoriile creditorilor mei si am un ragaz sa va mai spun cateva din pataniile mele.
    Crezi ca e usor sa intrii in belele? Nu. Trebuie sa detii maiestria inocentei, nestiinta raului si puterea de a crede ca tot ce zboara se mananca pentru a putea accede in rolul de poznas sef. Si uite asa, inarmat cu aceste suave si dulci arme ale tineretii, am intrat eu in colimatorul Regimului.
    Dupa toate caznele si greutatile duse de ai mei in timpul verii, venea vremea relaxarii pentru ei. Incepea scoala. Ei scapau de "pacoste" pentru cateva ore bune, eu, he he, aveam teren nou de sotii si traznai. Nu ca nu mi-ar fi placut la scoala. Era fascinant totul. De la lectiile predate cu indarjire de Doamna Adriana, indarjire care mergea pana la infricosatoarea rigla subtire cu care ne administra "10 la palma" daca nu aveam tema facuta, pana la pauzele mult prea scurte in care uniforma de scoala devenea din costum proaspat calcat, carpa de dormit a lui Labus, toate erau minunate si fascinante.Dar cele mai fascinante fiinte de la scoala tot fetele ramaneau.
    Cum incepusera deja sa rasara frumusetile din ele si nu mai erau doar niste baieti cu par lung cercei in urechi si rochite pepit, incepusem si noi baietii, sa "legam" prietenii, sa le scriem in albume, sa le conducem acasa ducandu-le ghiozdanele, asa ca niste "barbati adevarati", cum ne faloseam noi intre noi. Nefiind nici foarte rasarit, nici frumos, nici destept, nu prea aveam succes la domnisoare, si nu ca nu m-as fi straduit. Pe vremurile acelea ca si acum tot baietii "Macho" contau. Nu astia din categoria si altii.
    Acuma, domnisoara de care va vorbesc, si pe care pusesem eu ochii, a aparut asa, ca din senin, intr-o buna dimineata la noi in clasa. Doamna Adriana ne-a prezentat-o. Ne-a spus ca R. ( nu folosesc decat initiala numelui sau deoarece 1. este o persoana publica, 2. nu cred ca isi mai aduce aminte de mine, 3. nu cred ca isi mai aduce aminte de eveniment, 4. nu cred ca o intereseaza), venise direct din Columbia unde invata foarte bine si parintii ei ii facusera o onoare ca o inscrisesera la scoala in clasa ei si ca parintii ei erau mari, etc. Ma rog. Nu aveam eu prea mare incredere in ce spunea Doamna deoarece eu auzeam altele. Pai cum naiba sa vina ea tocmai din Columbia in Romania, cand toti se chinuiau sa fuga din tara? parintii ei aveau buba la pricepatoare? Mai tarziu am aflat printre soapte si susoteli ca fusesera reprezentanti ai patriei iubitoare prin Columbia dar patria ii chemase si pe ei inapoi ca sa nu cumva sa se columbineasca de tot.
   Blonda, svelta, draguta de-a dreptul, desteapta si tare la "inglish" si "columbish" , era visul oricarui aspirant la marire printre baieti. Singura chestie pe care nu o mai tin minte e daca purta ochelari pe atunci. Parca nu.  Dupa ce abordarile directe ale multora esuasera, dupa ce incercarile de "ai cumva un creion in plus" cu intentia de a-l returna in drum spre casa, erau elegant deturnate, toti pretendentii renuntasera. Stand deoparte, studiasem miscarile tuturor colegilor mei si vazusem pe rand cum dau gres. Vazind eu aceste lucruri mi-am spus ca pentru o domnisoara speciala se cere o abordare speciala, asa ca am incropit un plan mai ceva ca Partidul cand raporta recolte record la hectar.
   Pai nu eram si noi indoctrinati in ale partidului de prunci? Nu aflam noi cum si ce sa facem ca sa ne fie bine sub indrumarea mamucai si tatucului si a partidului? Ei si cum eu intelesesem ca toate lucrurile din tara asta sunt ale tuturor, m-am gandit ca as putea si eu sa ma folosesc de ele o perioada, asa ca am inceput sa zvonesc pe la colturi ca "uite daca M ar fi prietena mea as face Ateneul casa mea particulara unde o sa ne crestem copii", tot nu pricepeam eu pe atunci cum e cu scartaiala aia de viori cu care imi impuiau capul marte de marte bunicii mei, si voiam sa ii dau cladirii o utilitate practica,  sau " Daca ar vrea sa fie prietena mea, as face din cladirea Guvernului palatul meu ", alta aberatie dar zau ca nu vedeam utilitatea unui guvern in conditiile in care toate mergeau ca pe roate si inaintam cu pasi repezi spre...nici eu nu intelegeam bine spre ce dar inaintam.
   Babibabum. Vreme de exact cinci secunde, atit a durat momentul meu de glorie, dupa ce vestile au circulat din gura in gura pana la urechile domnisoarei, am fost privit ca o posibila si ipotetica speranta. Dupa aceea am primit acelasi tratament ca si ceilalti. Din punctul meu de vedere, castigasem. Avusesem cinci amarate de secunde, chetie pe care ceilati nici macar nu o pupasera. Eram in al noualea cer. In imaginatia mea credeam cu tarie ca, daca mai scornesc ceva cat de cat asemanator, poate poate ii voi trezi interesul si cine stie?
   Nu am mai apucat sa ii trezesc nici macar vre-un ultim neuron adormit in schimb, am trezit dihania. Sub forma Doamnei directoare. Ma rog. Nu aveam eu sperante de prietenie de la dansa caci juca in alta liga, mult mai mare, dar dansa avea alte idei. Drept pentru care am fost invitat prieteneste, a se citi purtat de urechi, in biroul dansei, pentru o discutie "amicala". De unde naiba sa stiu eu ca de fapt tot ceea ce spusesem eu fusese interpretat cu totul altfel de catre profesori? Si cum in perioada aceea era o adevarata vanatoare de astfel de specimene  ca mine, care tradau o educatie dusa in totala contradictie cu litera partidului si a conducatorului iubit, devenisem un element perturbant, un specimen abject, bun de aratat cu degetul si aruncat in temnita. Dupa minunata discutie avuta cu mine, intre patru ochi, a urmat o umilire publica in fata clasei. Inca imi aduc aminte cuvintele scrise pe tabla ,de asa zisii colegi ai mei, cu litere de o schioapa, "Proces Politic". Desi m-am simtit ca dracu in acele momente, speriat de enormitatea masinariei dezlantuite impotriva mea, speriat de bataia pe care am primit-o inainte si dupa ce parintii mei au aflat pe rand de aberatiile mele verbale, mi-a ramas in minte chipul domnisoarei M. Impasibil si indiferent. Ca si cum nu insemnam nimic pentru ea la fel cum nu insemnam nimic pentru regimul gata sa ma striveasca pentru ca avusesem curajul sa spun ce imi doresc.
    Insa nu toate au fost in zadar. Desi M ramanea un bastion de neatins, am atras atentia altor fete si am intrat si eu in randul lumii. Dupa ce toata tevatura iscata de pe urma scandalului sa linistit, incet incet am intrat in vorba cu alta tinara. Dar cum nimic nu e vesnic, a venit vacanta de iarna si am uitat de prieteniile de la scoala si am plecat in cucerirea partiilor de la Cumpatul.
   In vremurile acelea, statiunea Cumpatul, undeva pe langa Sinaia, era rezervata artistilor. O strada ce urca uneori lin uneori mai abrupt poalele Casariei, marginita de vile semete si brazi inalti, o oaza de liniste, in care veneau sa creeze sau sa se recreeze regizori, actori, scriitori, poeti. Aici i-am cunoscut pe unii dintre idolii mei ca Haralamb Zinca si  Ion Hobana, oameni ale caror scrieri mi-au incantat tineretea. Fermecat am fost de HZ care in nenumarate randuri, stand cu noi la masa, imi istorisea intamplari ce mai tarziu le regaseam scrise in cartile sale.
   Acuma ei veneau aici sa se odihneasca si sa scrie. Nu stiu insa daca aveu chiar timpul sa o faca pentru ca, in proportie de nouazeci la suta din timpul scurt alocat unei zile de iarna, toata strada era un chiot si un urlet de copil. Acum parca nu mai cade atita zapada cita cadea pe atunci. Insa in cele vremuri, de cum dadea frigul un pic mai apasat, un strat gros de zapada se asternea pe strada si noi, eram in culmea fericirii. Strada cred ca are in lungime cam doi kilometri sau trei. Inchipuitiva o liota de treizeci de maimute urlatoare, astiea eram noi, plecand de la vila Compozitorilor, vila 10 cum i se spunea pe atunci, calare pe sanii de lemn sau de metal sau pe capace de lazi de gunoi, oprindu-ne jos de tot la vila Enescu in aceleasi ragete de sleahta frioasa dar fericita. Nu conta ce venea pe strada. Nu conta nici macar cel ce se dadea cu sania langa tine. Conta doar mirajul vitezei si al lunecusului alb ce se intindea in fata ta asteptand parca sa il parcurgi mai repede si mai repede, fara sa te opresti. Si dupa ce ajungeam jos, ne luam aparatele de alunecat in spinare si urcam toata strada inapoi pentru a o lua de la capat. Parintii aveau alte treburi si nu ne supravegheau. Nici nu aveau de ce. In zece ani cat a durat aceasta minunata poveste, in fiecare iarna, nu a disparut nimeni, nu sa ranit nimeni, grav si mai ales nimeni nu a sarit peste vreo masa fie ea de dimineata, pranz sau seara. De la sapte dimineata pana tarziu in noapte strada Cumpatul rasuna de chiotele si vociferarile noastre, si cateodata de bodoganelile vreunui cetatean surprins in mijlocul strazii de armada de sanii, si dat cu picioarele in sus.
  Imi aduc aminte, intr-o seara, ne-am gandit ca nu mai vedem bine drumul la coborare in anumite portiuni si ca trebuie sa gasim o solutie sa il luminam. Si ne-am pus pe cautat solutii. Unii au venit cu lanterne pe care le-au lipit cu banda izolatoare pe cadrul saniei, altii cu lampase cu lumanare inauntru pe care le tineau in maini, si altii...cu ochi buni care nu aveau nevoie de lumina. Cum lanterna pe care o pazea cu sfintenie Mama Coca era interzisa pentru utilizarea in asfel de scopuri, desi facusem ceva eforturi cu rugaminti, plansete si rugaciuni, am decis ca era timpul sa ma reorientez.
  Trebuie sa va spun ca in zona respectiva, departe de vilele unde locuiam, era si un poligon de tragere unde din cand in cand veneau militarii in termen sa-si insuseasca deprinderile tragerii cu arma. Cum in zilele acelea un detasament isi facea vecul prin poligon, am decis ca era momentul sa incerc o figura. Vazusem eu ca soldatii aveau pentru tragerile de noapte, un fel de felinare cu care activau fosforul de pe catarile pustilor. Mi-am zis ca un astfel de felinar era numai bun pentru ce imi trebuia mie si luindu-mi inima in dinti am plecat in poligon. Dupa multe incercari si implorari, am capatat un felinar defect despre care mi se spusese ca daca il fac sa functioneze ma angazjeaza ca electrician in companie caci se chinuisera toti si nu reusisera sa il repare.
   Cu prada in maini, am alergat inapoi la cantina statiunii, care era cam pe la jumatatea strazii Cumpatul, ca sa imi fac rost de scule caci trusa mea cu strictul necesar era in Bucuresti. Lanterna, caci asta era de fapt, era o lanterna ceva mai speciala. Avea un acumulator care se incarca de la un mic dinam actionat cu o maneta. Dupa ce dadeai de cateva ori din maneta repectiva aveai cateva momente lumina. Numai ca in cazul utilajului meu, maneta nu mai functiona. Adica ea se misca dar dinamul nu mai intra in functiune. In jumatate de ora masinaria era complet desfacuta pe o masa libera din cantina si unsa cu ulei de "floare". Pusa la loc piesa cu piesa, parea ca dinamul de data asta dadea semne de miscare. In graba mea, in timpul asamblarii, nu am observat un fir ceva mai gros care isi pierduse o parte din izolatie si facea contact cu carcasa metalica a lanternei. fericit de faptul ca reusisem sa-i bat pe electricienii din armata, am inceput sa incarc frenetic lanterna ca sa observ daca functioneaza. Am impins butonul de aprindere al becului si am fost rasplatit cu un fascicul de lumina galben intens. Functiona.
   Am instalat lanterna pe sania imprumutata, am uitat sa va spun ca sania nu era a mea si o imprumutasem contra unei serii de zece PIF-uri date pe timpul cat eu luam sania de la un localnic, si vajjjj pe strada inapoi in hoarda. Frig afara, manusile ude leoarca, de fapt eram tot ud din cauza zapezii intrate pe sub toate hainele, dar ce conta, aveam sanie cu lanterna tare? Aveam.
  Tocmai se lansa o noua sarja de coborare, si pozitionat undeva pe la mijlocul grupului, imi incarcam lanterna ca sa nu o fac pe timpul coborarii. Si pornim. Vorba poetului "vijiind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie" asa veneam si noi. Numai ca la un moment dat, aghiuta, stiti amicul meu vechi, ma imbie sa pun mana pe carcasa lanternei, asa, ca sa verific daca e bine fixata. Mai tineti minte acel fir de care va vorbeam? Ei bine, firul respectiv, face contact cu umezeala din manusa mea si trimite un impuls electric prin manusa. Socul ma face sa-mi pierd echilibrul si sania scapa de sub control. Ma aflam intr-una din curbele din apropierea restaurantului, in fata mea, geamurile si intrarea in bucataria restaurantului. Incercand sa ma tin vitejeste cu o mana de sanie si frecandu-mi cealalta mana socata de piept, nu imi dau seama ca ma indrept direct spre usa bucatariei prin care intru la propriu ca politaii aceia din filme cand intra intr-un apartament suspect. Usa subtirica nu rezista asaltului meu, se farama bucati. Bucataria este un puc lasata sub pamant deci de la usa pina la pardoseala bucatariei sunt cateva trepte. In dreptul treptelor la vreo trei metri, o masa lunga metalica. In captul mesei o marmita gigant cu capacul deschis si cu apa in ea. bineinteles ca aghiuta nu considerase destul faptul ca ma traznise cu lanterna asa ca face el ce face si in continuarea miscarii de distrugere a usii, imi ramine destula inertie pentru a ateriza direct pe masa metalica. Acuma Metal pe metal, lustruit bine, cu un pic de zapada, se aluneca perfect nu? Asa ziceam si eu. Si uite asa, cu coeficiuentul de frecare aproape zero, aterizez cu sanie cu tot in monstruoasa marmita. Apa e rece, sania praf, eu sunt fleasca si mai apare si doamna bucatareasa alarmata de zarva din bucataria ei linistita. Aghiuta isi rade in pumni si se face nevazut, fericit de pozna ce facuse si raman eu sa platesc oalele sparte...adica marmita sparta.
  Inutil sa va spun ca HZ a ras o saptamana de ciorba de Dimi pe care era sa o manace la pranzul de a doua zi. Surprinzator insa povestea a fost luata ca atare, un accident, si am scapat nevatamat, doar cu cateva vanatai la genunchi si coate si cu o faima de ingredient de ciorba. Pai daca nu poti fi erou, merge si de-o ciorba nu?