Australia Day 4

       Dragii mei, oamenii astia sunt de-a dreptul pur si simplu...uimitori. Habar nu am cum reusesc dar chiar stiu sa traiasca si sa isi faca timp pentru ei. Timp in sensul ca se odihnesc, se distreaza, ies in oras, pleaca in calatorii in Europa. In Europa la care noi ne rupem, cei mai multi, de la gura ca sa rupem macar un concediu de sapte zile amarite in Italia, Turcia sau Franta.
       Ca sa revin cu picioarele pe pamant, am fost pur si simplu adoptat, asta ar fi cuvantul cel mai apropiat de realitate, de ceilati chiriasi ai vilei in care locuiesc. Nu m-am asteptat la o astfel de adoptie rapida dar sa intamplat. Comunicam, schimbam impresii, ne contrazicem, povestim aventuri, intr-un cuvant, socializam cu succes. Si cum cea mai buna metoda de socializare este la o bere, cu o bere in fata, asta am si facut. Noii mei prieteni m-au "scos in lume", bine, nu departe de casa, si mai ales cu transportul public, mergeam la o bere nu?
        Cum instrumentul de capturat imagini pentru eternitate ramasese acasa, deh asa a fost recomandat, ma bazez doar pe imaginea fotografica implantata de mama natura in subsemnatul. Inchipuitiva deci dragii mei, o sala impartita in trei segmente. Primul mai mare si ma generos, gazduieste un bar chiar in centrul sau. Dotat cu ultimul raget de ustensile de turnat, scurs, stors, zdranganit, shake-uit, dozat si frezat bauturi, ornamentat la extarior cu un furnir de culoarea mahonului, cu blatul din marmura neagra, respectiva instalatie ocupa mare parte din centrul spatiului. In celelate doua segmente sunt mese joase cu scaune tip taburet, unul din spatii fiind separat de celelate printr-un paravan destul de gros. Initial am crezut ca e doar un argument arhitectonic dar mai tarziu am descoperit faptul ca spatiul din spatele paravanului era amenajat ca un spatiu destinat dansului.
       Bine, nici nu era prea greu de stabilit ce si cum in spatele paravanului deoarece muzica rasuna din directia aceea, surprinzator insa la un nivel acceptabil, in cat sa te poti intelege cu partenerul sau prietenii fara ca a doua zii sa inghiti strepsils pe banda rulanta ca sa contraacarezi vocea de cocos strins de testicule. Oameni de toate culorile, rasele,natiile si limbile, populeaza instalatia de distractie, dansand, discutand, razand. Ce ma uimit a fost faptul ca se distrau de minune. Oameni cu varste intre 20 si 50 de ani dansau, beau cu masura si se simteau bine. Poti dansa singur, in grup, in fite, fara fite, nimeni nu te judeca. Poti sa dansezi cu cine vrea sufletul tau, nimeni nu te da la oparte. Aici esti pentru a te distra. Bine. Mai sunt si exceptii dar nici nu apuci sa zici miau ca baietii de la secu isi fac aparitia si esti invitat frumos sa iei drumul strazii fara drept de apel. Zau ca cele trei ore petrecute in aceasta locatie mi-a lasat o amintire placuta. M-am simtit mai bine ca in discotecile si localurile din tara. Nu vreau sa fac comparatii dar asa m-am simtit eu.
      Duminica e o zi de revenire la realitate in Australia. Dupa ce creierii au fost incercati de alcool, duminica se rezolva durerile de cap. Cum subsemnatul nu le are cu alcoolul, a se intelege ca beau cu masura, durerile de cap nu sunt o problema de care sa ma preocup duminica. Ciorba de perisoare insa, e o problema, la fel de mare ca aceea de a calca camasi. Drept pentru care, desi aveam un sictir mai mare decat cel pe care il vea Ismail cand facea ciorba pentru ghiauri, m-am apucat intai de calcat si apoi de ciorba. Nu mai intru in amanunte referiotare la ingrediente si nici de faptul ca inca nu am descoperit unde naiba gasesc marar, varza murata si bors. Am reusit sa termin in timp record cele doua operatiuni fara sa imi tai nici un deget si fara sa ma pirlesc cu talpa fierului. Ai mei ar trebui sa fie mandrii de mine.
      Cum toate erau in regula, am decis ca se impune o vizita solo, in inima orasului. Bine nu chiar in inima lui ci mai pe undeva pe la periferie, oprire obligatorie, Opera House. Inarmat cu pozarul HD,XS,MS,DDRFS si alte IS-uri fiecare dintre ele insemnand ceva lovele, de care am scapat repede punand masinaria pe manual, ca asa imi place mie, am descins in Circular Quay, indreptandu-ma catre faimoasa cladire.

Circular Quay, pe linga faptul ca paveaza drumul catre Opera House, este in acelasi timp si port pentru o serie de ferryboat-uri fie de agrement fie de business. De aici poti face citeva tururi ale celor mai importante atractii, sau poti ajunge la munca calatorind lin si placut pe calea undelor. Tot felul de vapoare, barci, barcute, cutere, scutere si alte masinarii special concepute pentru deplasarea pe apa, misuna prin Circular Quay,  intr-o deplasare aparent haotica dar controlata. Oameni vin si pleaca, se imbarca si debarce de pe ele, razand, zambind, discutand si gesticulad aprins, oprindu-se sa manance ceva la cele citeva restaurante in aer liber disponibile sau oprindu-se ca sa admire munca unor artisti sau amatori, prezentata direct pe caldarim.
     Un astfel de artist este si Marco, daca i-am retinut bine numele, desenator sau grafician. Face ceea ce face din pasiune, si asta se vede din desenele pe care le-a asternut deja pe cel putin zece metrii patrati de pavaj.

Primeste si da sfaturi, discuta cu oricine are sa ii spuna ceva, isi impartaseste experienta in arta, grafica, design, cu nosnalanta si un zambet strengresc in coltul gurii. Lucrarile sale atrag o multime de curiosi, care se aduna in jurul minunatiei de pe pavaj si se rotesc in jurul ei pentru a avea o imagine mai buna asupra produsului finit. In special copii sunt cei care admira si se bucura de ceea ce artistul, cu mana sigura, zugraveste in culori vii pe hartia intinsa direct pe asfalt. L-am surprins discutand aprins cu un admirator al lucrarilor sale, despre culorile, tonurile si tematica folosite in pictura pe care o prezinta cu nonsalanta. Artist cersind discret prin simpla prezentare a muncii sale, imbracat in haine care ilustreaza o parte din eforturile pe care le face pentru a supravietui, deseneaza cu convingere scene pentru copii.

 Si bineinteles ca acestia, mai abitir ca un "conosseur", judeca imaginile zugravite, emitand comentarii pertinente, admirand si bucurandu-se de multitudinea de culori si scene reprezentate, neluind in seama ca totul este afisat in plina strada, pe un trotuar si nu intr-o expozitie. Nu mi-a trebuit mult sa inteleg a este o alta metoda, e adevarat mult mai discreta si bineinteles ca mult mai frumoasa de a cere ajutor fianciar. Comparatia cu mana intinsa nu se poate face deoarece acest om presteaza si produce ceva ce iti poate incanta ochiul pentru citeva zeci de minute, incantare care pe unii ii face sa isi deschida punga si sa arunce discret in cutia pusa la vedere citiva centi sau chiar cinci zece dolari. Ma asteptam sa fie izgonti ca un caine oropsit si lucrarile lui sa fie terfelite in vant. Dar nu. Aici cel putin nu se intampla asa ceva. Se pare ca Australia a invatat inaintea altor lumi ca respectul pentru munca unui om, indiferent de unde este ea expusa publicului, este sacru. Surprinzator pentru o natie creeata numai din emigranti. Te-ai fi asteptat ca acest turn Babel sa nu reuseasca sa se inteleaga si sa stabileasca reguli de convietuire atit de trainice si totusi reuseste sa o faca cu succes. Respectul, condescendenta, consideratia pentru munca depusa, sunt elemente prezente zi de zi, elemente de care ma lovesc eu zi de zi.
     Dar am luat-o razna si am divagat de la subiect. Parasindu-l pe italian, nu fac nici doi pasi, hai sa zic vre-o cinci, si ma intalnesc fata in fata cu Hollywood-ul. Da! Da! Ma rog nu chiar cu tot Hollywood-ul ci numai cu un personaj care ne-a descretit fruntile generatii intregi si ne-a facut sa trecem mai usor peste greutatile vietii.

Sosia celui care a fost Charlie Chaplin, cel care a luat in deridere toate regulile impuse de sistem si societate, rade, canta si danseaza, la portile Circular Quay-ului. Cand sprijinindu-se de un stalp, imitand schemele celebre ale monstrului sacru pe care il reprezinta, Charlie made in Sydney, sau cine site importat in Sydney, atrage si el o multime de curiosi de toate varstele. Bine, omul nostru seamana destul de bine cu originalul dar pe linga faptul ca imita miscarile si gesturile acestuia, adauga ceva din personalitatea sa personajului, facandu-l in acest fel mai atractiv si mai interesant. Am ramas in jurul sau, incercand sa surprind urme de oboseala si lehamite. Nu se vad. Omul este genuine, intra in pielea celui pe care il reprezinta, incantand trecatorii si atragand colii ca un magnet. L fel ca si pictorul de mai devreme, se integreaza in peisaj, facand parte din atractiile de moment ale locului in care se afla. Da e un cersetor si acesta. Dar zau ca e unul frumos. Imi aduc aminte cu cita nerusinare cersea o reprezentanta colorata a natiei la portile unei biserici in Dublin, fara sa faca nimic, intinzand mana si injurand romaneste daca cineva nu ii dadea nimic. Zau ca omul asta merita milt mai multa atentie si consideratie. El chiar daca cersete, munceste si se straduie sa iti ofere ceva in schimbul monezilor pe care le primeste. Nu m-am putut abtine si am facut mai multe poze cu Charlie. Asa doar din cauza nostalgiei fata de personaj.

   Si iata in sfarsit si cladirea in cauza, cea pentru care am venit. Mii si mii de cuvinte au innegrit pagini de ziar sau sofisticatele si lucioasele reviste de calatorie, descriind in cele mai mici amanunte arhitectura, eforturile de constructie, culorile, "panzele" sau ce or reprezenta arcele ce parca taie cerul in bucati. Senzatia este coplesitoare, sa te aflii la baza monstrului din beton si sticla, si sa il poti atinge. Sa simti in obraji briza de seara, daca se poate numi asa vinticelul destul de taios care sufla fara oprire, sa poti sa te intorci si sa cuprinzi dintr-o privire apa, panzele, podul, casele insiruite ca margelele de o parte si de alta a portului, navele militare sau de transport orinduite cuminti in dane sau docuri asteptand semnalul de a pleca la drum. Desi este duminica seara, locuitorii se pare ca au iesit la o promenada si eventual un pahar, pe terasele din jurul cladirii. Blitz-urile licare la fiecare pas, fiecare incercand sa imortalizeze una sau mai multe imagini de neuitat cu iubita, familia, copii, amanta sau pur si simplu prietenii. Terasele sunt pline si surprinzator, in sudina, muzica curge si se imbina cu atmosfera. Caci da dragilor, una bucata grup de cantautori, anima si completeaza atmosfera, performand live la una dintre terase. Sunt in ton cu orasul, locul, vremea frumoasa, racoarea care se la sa din ce in ce mai pregnant, anuntant venirea inexorabila a serii.

   Amurgul se instaleaza incet peste oras, schimband culorile stralucitoare cu tonurile calde rosiatice ale asfintitului. Lumini incep sa se aprinda peste tot in jur, dand mai multa putere mirajului ce se rasfrange in valuri. Trebuie sa recunosc ca si pentru acest moment am venit. Soarele topindu-se in spatele cladirilor, inrosind apele si orice alta suprafata vitrata, te lasa cu gura cascata si chiar nu mai stii in ce directie sa te unit mai intai. Colo Podul are jumatate din piloni in flacari ar cealalta jumatate parca e fum. Verdele ce inconjura casele de pe maluri se intuneca, de ici si de colo itindu-se licaririle luminilor de la case, semanand cu niste licurici decisi sa incropeasca un alai de nunta. Portul isi aprinde recile lampi fluorescente, incercand sa spulbere ceva din intunecimea care se apropie, dar fara succes prea mare.

Charlie, parca patruns in sfarsit de frig si oboseala, sa decis sa isi faca bagajele si sa plece acasa. Habar nu am daca acel acasa ezista pentru el sau daca nu. Atractia de peste zi, acum readusa cu picioarele pe pamant, isi strange recuzita cu tristete. Incerc sa mai surprind citneva imagini ale celor care ma inconjoara, insa oamenii deja sunt din ce in ce mai putini in zona, singurii care se incapatineaza sa ramana sunt cei care stau in preajma incalzitoarelor cu gaz prezente in fiecare bar sau restaurant. Desi activitatea maritima sa incheiat mai poti vedea cite o salupa ratacita incercand sa taie intunericul ce acum a pus stapinire pe intregul port. E timpul sa-mi indrept si eu pasi catre tren. Surprinzator sau nu, in zona in care locuiesc, autobuzele, mai ales duminica pot veni si din doua in doua ore. Si zau ca nu vreau sa ajung sa tremur in statie la ForestWay. Dar tot nu ma rabda sufletul sa mai trag citeva cadre cu skyline-ul orasului vazut dinspre Circular Quay. Va las sa il admirati si voi.

 PS: Am facut mai multe poze nu numai cele prezentate aici. Ele pot fi vazuta la adresa: http://s1204.photobucket.com/albums/bb407/d_oilen/Australia/

Australia -Day 3

    Ok. Stiu. M-am lenevit o sa spuneti. Nu am mai postat de citeva zile.Nu-i asa. Adaptarea la noile conditii de trai este destul de anevoioasa. Deh, spunea cineva ca e greu sa te inveti cu binele... sau e usor... nu-mi dau seama inca. Lupta cu JetLag-ul, politetea celor din jur, frumusetea locurilor nou descoperite, eforturile de integrare la noul job, legarea de noi prietenii, toate iau timp si sunt uneori anevoioase dar te rasplatesc la finalul zilei care trece. 
     Am ajuns, dupa cum stiti si bineinteles ca am pus de o raceala sanatoasa, mana lui aghiuta dealtfel. Incornoratul mi-a pus una bucata raceala, ceva ce nu am mai vazut de multi ani de zile. Insa ca tot romanul, cu bazele in paracetamol si nurofen, cu backup in supe de pui si alte leacuri babesti, am mers inainte si totul e in regula acum. Ziceam de supa...de pui...Ei asta e o poveste draguta pe care vreau sa v-o impartasesc.
    Deci trageam eu tare la buhait si suflat nasul, si-mi aduc aminte ca un remediu minunat e o supa de pui ca la mama acasa, numai buna sa reduca efectele racelii ce facea ravagii cu subsemnatul. Zis si facut. Vestitul Wolworth, e plin de cam tot ce iti trebuie, mai putin marar si telina, dar astea nu erau esentiale la o supa de pui, asa ca plimbarea e scurta iar ingredientele sunt achizitionate urgent. Acasa, prada este intinsa pe masa de lucru, si ma apuc de o supa neaosa romaneasca de pui. Intre timp, vecinul meu de apartament, Irlandezul, buhaia si el la unison cu mine, lovit de aceeasi pacatoasa raceala, de parca aghiuta lovise  doi la pret de unul, numai asa ca sa isi demonstreze capacitatile.
    Supa se termina de confectionat si are, uimitor, acelasi gust ca acasa. Licoarea firebinte, asezonata cu bucatelele de pui aluneca frumusel pe gat in jos, inducand fiori placuti de acasa, de bine, si parca si raceala mai trece un pic si nu isi mai face de cap. Vecinul meu, buhaie in continuare. Cum ramasese destula supa pregatesc un castron si , cum il prind in zona comuna i-l ofer. Omul se uita cu o fata neincrezatoare la mine, dar accepta bolul. Ii spun ca o sa se simta un pic mai bine dupa ce o sa ingurgiteze produsul si omul se apuca de lingurit. M-a uns pe suflet cind la sfarsit cuvintele lui au fost simple dar incarcate de multumire. "That's great stuff chef, thanks mate. thankyou". Si uite asa , cu un castron de supa de pui, am reusit sa-mi mai apropii pe cineva. Si egoistul din mine sa simtit bine cand cu un gest marunt, am reusit sa aduc un gram de alinare unui strain.
    Si fiindca e vorba de straini, am mai intalnit doi. Doi romani, relocati aici de citiva ani, tineri frumosi si fericiti. M-au luat intr-o plimbare minunata in zona Gordons bay Bondi walk. cred ca au fost mai mult de 20 de kilometrii parcursi pe jos cu ei. Am vazut, spledoarea soarelui reflectat in stropii de apa ce se sparg de stincile tarmului, curajul surferilor in lupta cu valurile destul de inalte, cel putin dupa parerea mea, Cu ajutorul celor doi sia minunatei lor cutii de inghetat imagini, pot acum sa va arat o mica particica din ce am vazut eu aici.

   Frumos nu?, Superb as zice. Dar asta sa nu credeti ca este totul. Vietati minunate, cu sau fara picioare populeaza aceasta vasta intindere de apa frematind si infruntind valurile inspumate, ca intr-un minunat spectacol bine orchestrat. Amicii mei cei dragi, mi-au spus ca din cand in cand in zona se vad balene, pufaind coloane de apa si aer la verticala oceanului, facandu-si simtita prezenta, fie in cautarea vreunui banc de pesti ratacit fie in urmarirea directa a unor ambarcatiuni ce se avanta deseori despicand apele inspumate si sarate ce se intind parca la nesfarsit.

Dar nu a fost sa fie ziua balenelor. In schimb am fost rasplatiti cu o ceata de delfini ce se pare ca descoperisera citiva pesti in locul in care sunt fotografiati si se hraneau cu sarguinta, fara sa ia in seama agitatia de pe tarm. frumoase creaturi. Chiar si de la distanta asta, miscarile sunt suave dar extrem de rapide, si ai tinde sa zici ca mai mult se joaca sau indeplinesc un ritual obscur delfinesc, pina cand realizezi ca defapt se hranesc.

    Animalele nu se simt deranjate de prezenta omului. Omul, mai stangaci dar curajos si temerar, infrunta si el valurile dar de data asta cu intentia vadita de a se simti bine. Surferi de diferite virste, toti dotati cu placi si costume de neopren, e totusi iarna nu?, se avanta curajosi in calea valurilor ce isi croiesc drum catre tarm. Mai indemanatici sau mai incepatori, curajossii se avanta pe crestele inspumate, incercand sa isi tina echilibrul cit mai mult si in acelasi timp sa execute figuri acrobatice de mare sau mica complexitate.Este minunat sa privesti aceasta desfasurare impresionanta de forte, ce se lupta cu crestele spumegande. pare ca o lupta nesfarsita intre titani. Insa in aceasta lupta nu sunt, in genera, suflete ranite, vieti pierdute sau familli vaduvite. Lupta se masoara in strigate victorioase sau la aplauzele specatorilor cand unul dintre surferi reuseste o figura mai complicata si mugetul valurilor ce se sparg inspumate. De fapt nu e o lupta. Este o comuniune incantatoare intre om si natura, poate una dintre putinele fara urmari fatale pentru cea din urma.

    Aminteam undeva mai inainte, ca este iarna. Ei bine da. Daca se poate spune iarna intr-o zi in care la amiaza temperatura aerului ajunge chiar si la 20 de grade, momenti in care mai mai ca iti vine sa-ti dai izmenele jos si sa incerci apa cu propriile puteri. Si zau ca as fi facut-o daca nu mi-ar fi atras atentia amicii mei ca mai am ceva neobisnuit de vazut.
   Si atunci dragii mei am realizat ineditul situatiei. inchipuitiva ca totusi, in Australia, aceasta perioada a anului este trecuta la categoria sezon rece. Iar in timpul sezonului rece, se organizeaza evenimente
 specifice nu? Pai ce Australienii sa fie privati de astfel de momente? Sa nu vada ei gheata decat in munti si in zonele situate mai in interiorul continetului? Nu. Asa ceva nu se poate. drept pentru care, australienii, oameni cu multa imaginatie si spirit practic, fac ei cum fac si pun macar de un patinoar. Ce este interesant este ca ei patineaza in tricou cu mineca scurta si in fundal surferii isi vad de treburile lor. Au imaginatie nu? Sa puna patinoarul direct pe plaja. fiecare poate alege ce mod de recreere isi doreste chiar daca ambele au la baza acelasi element comun, apa.
   Va spuneam mai demult ca aici oamenii sunt altfel. Un exemplu al acestui altfel ar fi grija pentru cel aflat in dificultate sau in nevoie. Sa nu credeti ca aceasta grija se rasfrange numai asupra speciei cu doua picioare din care facem parte. Nu. Ca primate inteligente, grija acestora se rasfringe asupra a tot ceea ce este viu si misca sau traieste. In plimbarea noastra minunata, am intalnit la un moment dat un grup de oameni care se strinsese intr-o zona un pic mai stincoasa a coastei. Apripiindu-ne de acea zona, am descoperit ca pe o stinca, la destul de mare inaltime fata de ocean, se afla o foca, aparent ranita. Nu mica mi-a fost mirarea cind, dupa citeva secunde de gandire, prietenii mei au pus mana pe telefon sa sune serviciile de urgenta pentru a veni in ajutorul animalului. Mai ca mi-au rasarit lacrimi la coltul ochilor. In orice lata parte de lume, probabil ca evenimentul ar fi fost o atractie fantastica. Oamenii s-ar fi apropiat de animal si l-ar fi impuns cu bete, lovit cu pietre sau ar fi incrcat sa il ia in brate pentru o poza. Aici nu. Toti pastrau o distanta respectuoasa, lasand animalul in legea lui dar, cum am aflat mai tarziu, cerind ajutor si sprijin pentru mica vietate.

   Da. Oamenii veneau in ajutorul animalului si autoritatile in loc sa spuna ca nu sunt interesati de astfel de evenimente, au comunicat faptul ca stiu despre eveniment si monitorizeaza atent situatia. SI asa era. O tinara domnisoara pe care la inceput nu am putut-o distinge dintre cei care erau acolo, probabil medic sau pur si simplu observator, ne-a explicat faptul ca animalul nu are nimic si ca doar se odihneste incarcandu-si bateriile pentru drumul pe care avea sa il parcurga in continuare caci am inteles tot de la ea ca zona in care se afla, nu era in drumul obisnuit al focilor.
   Am ramas uimit. Sunt defapt in continuu uimit de aceasta lume in care, diversitatea limbilor si a culturilor nu face decat sa apropie oamenii mai mult, sa ii faca mai buni, mai apropiati de natura, mai grijulii si mai frumosi. La finalul excursiei, noii mei prieteni m-au condus pina acasa. Nu am stiut cum sa le multumesc mai bine. O fac acum, inca o data, multumindu-le ca exista, ca sunt parte din noua mea viata pe aceste meleaguri, meleaguri pe care si cu ajutorul lor am inceput sa le descifrez.

Australia - Day 2

     Cine spune ca Romanul e neprimitor si badaran, minte. Bine nu luam in considerare uscaturile, prezente in orice neam si rasa ce impanzeste pamantul asta, dar marea majoritate a celor ce poarta numele si sufletul de Roman, sunt ca piinea calda. Uite asa un Roman am intilnit eu, in a doua zi a sederii mele aici in Sydney. Cu vorba molcoma a unui moldovean dar cu origini timisorene, ma intampinat cu o strangere puternica de mana si un bine ai venit ce mi-a mers drept la suflet.
     Dupa vorba nici nu ai fi zis ca a parasit plaiurile mioritice de peste sase ani caci din vorba lui, daca inchideai ochii, aievea parca zareai minunatiile transilvane desfasuranduti-se in fata ochilor mintii in toata splendoarea lor. Amicul meu proaspat, ma indrumat prin meandrele Sydney-ului, aratindumi o bucatica din ceea ce pentru multa vreme voi numi orasul meu.
    Inchipuiti-va  spre exemplu, o intindere de apa strinsa ca intr-un cleste de o padure salbatica si verde, in care de la distanta, nu vezi urma trecerii omului. Protejata prin lege si prin respectul pe care Australienii se pare ca il au pentru natura, laguna Manly ti se desfasoara inainte ochilor, ranindu-ti retina cu luciul apei brazdat vremelnic de pelicani si pescarusi, amintindu-ti parca de vremurile de demult petrecute in locurile de poveste din delta Dunarii.  Soarele rasfirat de citiva nori razleti de pe cer, isi cerne razele imbietoare asupra locului, creind privelisti pentru care ai fi in stare sa juri ca ai gasit gradina pierduta a Edenului. Verdele copacilor de cele mai felurite soiuri, crescuti in ordonata dezordine salbatica, isi reflecta verdele mai crud sau mai pal in luciul apei. Vietatile zburatoare si tiritoare au aici un crampei de rai in pofida faptului ca in jur civilizatia umana a taiat drumuri si a ridicat locuinte. Insa aici, spre deosebire de alte locuri din lume, omul pretuieste natura la adevarate ei valoare, ocrotind-o si protejind-o si bucurandu-se de ea in fiecare zi.
   Tot invartindu-ne noi prin oras, obosit un pic mai ales in zona gitului din cauza miscarilor continui de la stinga la dreapta pentru a incerca sa cuprind tot ceea ce aveam de vazut, foamea incepe sa-si arate coltii, inghioldindu-ne din ce in ce mai insistent. Drept urmare, amicul meu imi indica un alt colt de rai, unde la umbra unor arbori putem gusta citeva preparate calde, in asa fel in cat sa ne ostoim nevoile. Pina sa vina comanda, lacul la marginea caruia am poposit isi dezvaluie frumusetile, mai lasciv ca o dameza dornica in a satisface orice dorinta amantului iubit. Pasari rid in copaci, pescarusi brazdeaza aerul si apa in cautare de hrana, sau, in asteptare incordata pentru a-ti fura dumicatii din farfurie atunci cand nu esti atent, soarele filtrat printre nori si crengile copacilor aducand acel iz inconfundabil de oaza ce defineste locul in care am poposit.
   Inutil sa va mai spun ca hrana trupului a fost extrem de gustoasa si placuta, desi a fost in regim de fast food. Dar destul cu mancatul si lenevitul. Drumul ne poarta pasii, sau mai bine zis rotile, catre ocean. Intinderea de apa Albastru-verzuie, ce necontenit se napusteste asupra tarmului sparganduse in spuma alba si stropi stralucitori, vrind parca sa isi asigure iubitul pamant de nesfirsita si eterna sa dragoste prin mangaieri inspumate. Roci macinate de timp si ape, in culori rosiatice se intind de-a lungul tarmului, cuprinzand din loc in loc plaje unde nisipul fin ogoieste caznele oceanului transformandu-l in lina curgere mangaietoare.
   Chiar daca este iarna, temerari ce isi arunca trupurile in ocean sunt cu zecile. Fie inotatori fie vislasi, acesti oameni par sa nu ia in seama temperaturile destul de scazute, si se arunca in bratele primitoare ale marii cu vigurozitate si curaj. Citeva barci reteaza un mic golfulet in doua chiar daca valurile oceanului nu sunt din cele mai linistite astazi. Siguri si puternici, vaslasii isi coriesc drum spre telul pe care probabil si l-au impus in dimineata aceasta, cu strigate de incurajare. Mai incolo, un temerar cu o placa de surf, ataca alte fremaintari inspumate ale oceanului incercand sa cucereasca noi creste valurite in timp ce placa de sub el se msca parca fermecata.
   Ochii se umezesc la vederea acestor locuri. Salbaticia face casa buna cu umanitatea, intr-o armonie demna de invidiat, demna de ravnit. E adevarat ca imi este dor de casa. Dar privind la aceste locuri stiu ca imi va fi foarte greu daca nu imposibil sa le uit vreodata sau sa le parasesc. Cu greu ne despartim de ocean si ne indreptam ganditori si multumiti cetre casa. Nu stiu cum sa ii multumesc amicului meu pentru acest minunat "Welcome to Australia". Ii string mina si sper, din tot sufletul ca in curand ne vom revedea, ca sa ne minunam de frumusetile acestei lumi.

Australia - Day 1

      Mi-a luat ceva timp sa rontai "uimitoarele nonaventuri ale jupinului Julian", adica ce sa va spun voua ca nu am facut de cand am ajuns acilisalea. Iata ca le desart asa cum s-au intamplat ele in ziua cu numarul 1.
      Va povesteam eu ca jupin Aghiuta nu a fost prezent la datorie pe toata perioada translatiei subsemnatului din Romania in Australia, creindu-mi impresia ca personajul pur si simplu sa dat batut. Asi! Incornoratul era deja in Sydney pregatindu-mi o primire de zile mari. Adicatelea, si-a zis el in acea draceasca conceptie, il las eu pe asta sa aterizeze ok si cand vine ii dau eu sa ma tina minte. Si mi-a dat. Mi-a dat un frig de ma patrundea prin tricoul sunbtirel si pulovarasul de vara pe care le aveam pe mine. Degeaba am pus eu geaca si am inchis-o pina la gat, umezeala si frigul m-au patruns pina la os. Am indurat cuminte frigul pina am ajuns la noua mea rezidenta unde, speram eu, o sa fie mai cald. Aiurea. Stiam eu ca australienii au pielea groasa , homo erectus australianus este recunoscut ca animalul cu pielea cea mai groasa din lume, dupa cel canadian bineinteles, dar nici chiar asa. Fratilor, in camera era la fel de cald ca afara.
     In timp ce Aghiuta isi radea in pumni de ce-mi facuse, subsemnatul, abil cunoscator al cailor internautice, arunc valizele cit colo, scot din desaga, calculatorul portabil, neaos denumit laptop, si dai si cauta Juliane cel mai apropiat supermarket, care sigur avea in dotare ceva incalzitoare, caci casa aproprietarului lipsita de sistem de incalzire este. Bun. Gasit supermarket-ul, gasit si transportul si bineinteles in graba cu care am decolat am uitat un mic amanunt.
     In timp ce voi va ganditi care este amanuntul respectiv, eu decolez catre statia de autobuz, respectivul isi face aparitia in mod glorios la ora scrisa pe timetable, si vijj in citeva minute Woolworth scrie pe mine. Colectez in graba ceva de-ale gurii, apa, rosii, ceva piept de pui, ma rog essentials macar pentru doua zile pina ma dumiresc eu cum sta treaba, si tusti la raionul cu aparatura. Colectez in graba un incalzitor cu aspect similar celor vandute in romania, curios ce internationali sunt chinezii astia, si tusti in statia de autobuz.
     Ei si aici ma loveste dezastrul. domnu' incornorat mi-o facuse din nou. Subsemnatul a supozat faptul ca transportul public functioneaza cu orar similar cu cel din Romania. Gresit. Australienii astia se respecta iar in weekend au program de lehuze inclusiv la transportul public. Drept pentru care, citind incordat timetable-ul am constatat ca singurul transport care mai era disponibil, ultima cursa dealtfel, ma ducea mai aproape de casa cu vreo trei kilometrii. Si eu sarmanul aveam vreo sapte de parcurs. Cum soarta uneori si-o face omul cu mana lui, mi-am luat drumul in picioare suduindu-l sanatos pe cel incornorat pentru farsa facuta. Nu pot sa va explic modul in care aratam cu aproximativ zece kilograme de diverse in vreo sapte plase si cu mamutul de incalzitor in mana, mergand pe strazile Sidney-ului. Noroc ca australienii se pare sunt vaccinati impotriva unor astfel de exchibitii si nu se mai intereseaza, drept pentru care dupa vre-o ora jumate de mers, am ajuns la locul pe care acum il denumesc casa.
     Rupt de oboseala si dureri de maini, nu mai apuc decat sa bag animalul in priza in asa fel in cat sa se faca cat de cat cald in camera si in 5 minute eram in cirpe, la somn. Inutil sa va spun ca toata escapada sa lasat cu amintiri de nesters, inclusiv o raceala sanatoasa de care ma stradui sa scap cit mai curand caci va trebui sa ajung cumva si la birou saptamina viitoare.
    Dimineata vine prea devreme si in timp ce incerc sa alung ultimele ramasite de somn in baie fredonand sonata lunii, constat ca in loc sa scot din gitlej sunetele cristaline (a se citi ragetele cristaline) cu care eram obisnuit, sunetele emise de sumbsemnatul aduceau cu cele scoase de un cocos strins in acelas timp de git si de bibiroaze. cum nu ma impacientez eu asa de usor, si cum declarasem in vama nurofenele si paracetamoalele din dotare, purced urgent la o doza si-mi notez mental sa fac o excursie la farmacie pentru o aprovizionare serioasa. Intre timp scot si lista cu ceea ce trebuia sa fac in primele zile dupa un successful landing pe plaiurile canguresti.
    Pe lista, contul la banca, ATO ( AKA Australian Taxation Office) sim de Australia si inca citeva maruntisuri. Primul stop, banca. Nu va mai povestesc excursia pina la banca deoarece a fost cam acelasi drum facut cu o seara inainte, de data asta asigurindu-ma ca am cu ce sa ma intorc acasa, si iatama in fata branch-ului bancii. Intimpinat fiind de o tinara , nu 90-60-90, dar foarte aproape de masurile amintite, dau eu pe gura cine sunt si ce vreau si sunt rugat politicos sa astept pina in momentul in care un comsultant va fi disponibil sa se ocupe de mine. Avand experienta bancara Romaneasca, imi zic in sinea mea ca as putea sa ma duc pina la restaurantul din colt unde ochisem un meniu frugal si tare gustos, sa iau masa si cam pe cand ma intorc o sa fie si consultantul gata sa ma ia la intrebari. Asi. Nici nu apic sa ma gandesc bine ca si apare impricinatul, zambitor si serviabil, si ma intreaba cu ce-mi poate fi de folos, nu inainte de a ma intreba daca am avut o zi buna azi.
    Bineinteles ca am avut o zi buna, mormai eu printre ragusituri, cu exceptia zilei precedente care a semanat mai mult cu caznele lui Prometeu  in varianta light bineinteles, decat cu o sosire cu surle si trambite. Omul nu se impacienteaza, zambeste si ma pofteste intr-un burou unde in cam zece minute rezolvam toate cerintele. Sincer, am ramas ca la dentist. Omul a manevrat computerul in fata mea, aratindu-mi in fiecare secunda ce face si ce optiuni imi ofera, si la cite chestii l-am pus sa faca ma asteptam sa plec de acolo cu un maldar destul de gros de hartii. Aiurea. Mi-a dat o singura hartie in care eu am semnat acordul pentru deschiderile de cont curent si savings plus internet banking si card si gata. punct. Am ramas ca la dentist. Chiar l-am intrebat daca nu trebuie semnate si alte documente si el mi-a spus ca nu. E destul. Ei nu au nevoie de hirtogarie ei fac bani si sunt in serviciul meu. Asta da replica. Ce n-as da sa o fi auzit si pe plaiurile Mioritice din cand in cand.
   Cu cartela de telefon am rezolvat si mai repede. In zece minute aveam si telefon si prepaid de Australia, functional la Vodafone. A batut toate recordurile mele de asteptare la sus amintita companie din Romania. Am iesit un om fericit, cu cont si telefon de Australia si cu zambetul bine inscris pe fata. Zau ca e mai luminoasa viata aici. Pe drum spre casa am fost salutat de straini pe strada. Am raspuns la salut desi nu-i cunosc. Se pare ca politetea din vremuri stravechi se pastreaza pe meleagurile astea indepartate in timp ce in tarile mai civilizate obiceiul asta sa cam pierdut.
   Oficiul de taxe si impozite Australian e ... la un click distanta daca esti down under. Drept pentru care am preluat friiele laptop-ului si am navigat pina pe site-ul respectiv. Puteam sa ma duc si la unui dintre oficiile lor dar lenea si-a spus cuvantul. Alte douazeci de minute in fata calculatorului si am rezolvat si ATO. Astept acasa acum TFN-ul ( AKA Tax File Number). Aghiuta nu si-a mai bagat coada decit din cand in cand intrerupindu-mi conexiunea la net dar aici fiind in domeniul meu l-am batut pe puncte.
   Fiindu-mi tare foame mi-am permis sa ma opresc din iuresul impamantenirii mele in noul tarim si sa-mi execut o minunata si frugala gustare de pui sfarait la tigaie rumenit cu usturoi si ceapa putin innabusit doar ca sa nu-si piarda usturoiul din tarie, si cu ceva verdeturi aruncate spre spaima papilelor gustative in tigaie. Credeti-ma o minunatie de gustare, alunecata pe gat  cu puntin vin alb, doar un sfert de pahar ca sa nu sarim calul caci mai sunt treburi importante de facut. Dupa ce si papilele si stomacul au ajuns la concluzia omeneasca si anume ca deocamdata este destul cu hranitul si amusinatul farfuriei, am trecut la despachetarile de rigoare. Camasile la camasi, ciorapii la chiloti, blugii pe umerase, pantofii la usa. Activitate casnica istovitoare dar necesara avand in vedere faptul ca a doua zi aveam o mare reuniune cu noua mea familie de la munca. Dar despre asta am sa va povestesc in ziua urmatoare.

Australia - Day 0

       Plecat-am noua din Vaslui/ Si cu sergentul zece/ Si nu era zau nimanui/ In piept inima rece... Cu singurele deosebiri , minore de altfel ca, nu am plecat din Vaslui ci din Bucuresti, nu am plecat la razboi ci in Australia si zau ca nu ma astepta nimeni cu flori de camp la sosire ci cu un microbuz. Asa e. Am luat la pas lumea, sau mai degraba la jet caci deh, tehnologia a evoluat intre timp, ca sa ajung pe tarimul ravnit de multi, pamantul fagaduintei, Australia.
       Mi-am facut bagajele pe ultima suta de metrii neuitand sa pun acolo inclusiv dorurile, visele, sperantele mele si ale familiei si am pornit  in calatorie sperand ca la capatul drumului sa aflu o alta lume, o lume gata pregatita pentru a fi descoperita. DIn nefericire odata cu  grijile, hainele, periuta de dinti si adidasii, in valize si-a facut loc si partenerul meu de o viata, domnu' Aghiuta. Ce credeati ca se va lasa el intimidat de distanta imensa la care plecam, sau de zuruitul motoarelor RollsRoice? Neah. Omu' si-a facut si el bocceluta si top la drum.
       Dansul a dorit sa-si faca simtita prezenta chiar la inceputul calatoriei, reusind prin mijloace numai de el stiute sa intarzie plecarea aeronavei cu 50 de minute.In fine, drumul de la Bucuresti la Londra a fost ok. Zborul lin, zgomotul acceptabil, lumea pestrita imbarcata pentru diverse destinatii trancanind in soapta despre impresiile lasate de recenta vizita in Romania sau despre minunatiile de vazut in calatorie pe care abea o incepeau.
      Oameni de business, piti, familii cu prunci, straini si Romani, ne-am bulucit la poarta de imbarcare din aeroport de parca ne mana cineva de la spate cu biciul. Zborul, acceptabil. Cuminti in fotolii am asteptat cu mai multa sau mai putina rabdare aterizarea pe Heathrow pentru a ne putea raspandii ca potirnichile
catre alte zari. Datorita intarzierii, nu am avut timp pentru a explora aeroportul caci imbarcarea pentru Singapore era la aproximativ 30 de minute distanta.
       Impresia de minioras aflat la ora de varf este puternica. Un fel de turn Babel in care limbile se amesteca mai ceva ca merele intr-un blender, agitatia continua din jurul terminalelor unde se imbarca pasagerii spre alte zboruri contrabalansata cu asteptarea calma si linistita de la terminalul alaturat unde boarding-ul mai
are de asteptat, luminile stridente sau calde ale reclamelor magazinelor duty-free, vocea impersonala a announcer-ului, totul te impresioneaza prin dimensiuni, facilitati, disponibilitate, frumusete si inca ceva. Ceva ce nu prea mai vezi prin locurile noastre de bastina.Daca te uiti cu atentie, toti cei pe care ii intalnesti zambesc. Mai discret sau mai pregnant, dar asta fac. Sunt multumiti, fericiti, stand chiar pe jos sau in picioare, vorbind si gestculand, citind sau butonind de zor telefoane sau pad-uri, toti au acelasi zambet frumos ancorat pe fata si in priviri. Pana si cei de la security check sunt zambitori si foarte foarte amabili. Trec de ei usor, fara ca partenerul Aghiuta sa-si faca simtita prezenta cu cine stie ce traznaie si gata.
       Imi ocup locul la fereastra flancat de o englezoaica si un irlandez. Masinaria este imensa. Trei randuri de scaune, acceptabil de confortabile, se umplu destul de repede. Fara sa stea mult pe ganduri, imensa pasare decoleaza in vuiet de motoare strapungand noaptea ce se lasa peste aeroport. Incerc sa adorm. O chestie aproape imposibila dat fiind faptul ca sunt la economy class unde spatiul este tot atit de mare cit cotetul unui pekinez de talie miniaturala.
        Afara motoarele zuruie linistit, noaptea isi intra in drepturi depline si cei din jurul meu isi vad de ale lor citind, privind la filme sau pur si simplu dormind. Nu stiu cum reusesc dar chiar irlandezul aflat la doua fotolii de mine sforaie usor visand probabil la vre-un teren de golf sau la o masina noua. Intru in vorba cu
englezoaica de linga mine si asa aflu ca si ea merge la Sydney, ca e curatoare la un muzeu, ca a mai fost in Australia si ca acum merge doar intr-o vizita scurta de o saptamina. Desi imi este somn reusesc sa atipesc doar citeva ore din cele 12 ale parcursului, in restul timpului trecind in revista filmele disponibile pe sistemul
multimedia al avionului. Timpul se scurge incet desi zburam cu aproape 1000 de kilometrii la ora datorita si unui vanticel bun de la pupa. Englezoaica a adormit visand probabil la celelate doua conexiuni pe care le mai are de facut pina la Melbourne in timp ce eu revad a nu stiu cata oara Avatar.
        Ultima ora se scurge si ea si ne pregatim de aterizare. Somnorosii se intind in scaunele lor incercand sa-si dezmorteasca muschii anchilozati, altii deja fac cu randul la budele avionului. Intotdeauna am crezut ca civilizatia si progresul tehnologic ne va face sa fim mai ingrijiti si mai atenti cu ceea ce este in jurul nostru si fata de cei ce ne inconjoara. Zborul asta mi-a dovedit ca, chiar daca am ajuns pe luna, unii dintre noi tot niste nesimtiti vor ramane. Incercand sa ma dezmortesc dar si sa-mi satisfac oarecari nevoi stringente, ma indrept spre una din baile aflate in coada aeronavei. Mare greseala. Mizeria pe care o vad lasata de cei care au folosit facilitatea inaintea mea este de nedescris. Tampoane folosite, hartie igineica, periute rupte, tuburi de pasta, zac aruncate prin toata buda si asa neincapatoare. Scarbit ating cat mai putin din suprafetele strict utile si ma reintorc la locul meu, soptindu-i englezoaicei care voia sa foloseasca aceeasi buda ca ar fi mai bine sa caute alta. Acum abea inteleg de ce a trebuit sa ne oprim la Singapore pentru trei ore. Nu realimentarea aeronavei sau verificarea tehnica erau problemele care luau timp. Cel mai mult timp era folosit pentru rinirea jegului lasat de pasagerii anteriori.
          De data asta, in Singapore am mai mult timp la dispozitie, drept pentru care ma dezmortesc activ dand o tura aeroportului. Surprinzator astia au mocheta pe jos. Avand un spirit practic nu pot sa nu ma intreb cum naiba reusesc sa tina curateina in zecile de kilometrii de culoare si zone acoperite de mocheta pentru ca este uimitor. Poti sa te asezi linistit pe jos fara sa iti fie teama ca te vei murdarii. La poarta de imbarcare de unde voi lua ultima cursa, doua familli cu copii isi petrec timpul jucandu-se zgomotos direct pe mocheta.
Mai incolo un grup de tineri cu rucsaci au campat in apropierea unui stilp de sustinere si discuta inflacarat despre excursia lor in outback. Chiaun de oboseala dar si de foame caut corespondentul unei autohtone dughene fast food unde se poate linistii foamea calatorului in viteza a 5-a. Rontai un burger si nelipsita portie de "french fries" la acelasi pret ca in Romania, surprins fiind de faptul ca in Romania in aeroport pentru o cola 330 ml platesti 150 lei si aici pentru aceeasi bautura platesti 2 dolari. Om fi noi mai avansati decat singaporezii ca altfel nu-mi explic discrepanta.
           Cu foamea relativ linistita si refreshment-ul facut intr-una din baile aeroportului, ma imbarc pentru ultima parte a calatoriei mele, Singapore catre Sydney, destinatia finala. Aproape aceeasi oameni umplu aeronava si fara sa pierdem foarte mult timp decolam. Drumul mai scurt de aceasta data, ma aduce in Sydney undeva pe la 5 dimineata unde fara nici o problema trec de vama si biroul emigrari.
           Australienii astia sunt, parerea mea, inghititori de ceasuri cu cuc sau ma rog contrapartida lor digitala. Totul functioneaza "well timed", de la agentul ce te directioneaza catre biroul potrivit pina la iesirea din aeroport unde te asteapta transportul. Bineinteles ca shuttle service-ul inchiriat in avans are o pancarta cu numele meu pe ea si cu adresa unde trebuie sa ma duca. Si abea venit in Australia te mai izbeste ceva, o chestie pe care noi cred ca am pierdut-o undeva pe drum. Curtoazia si amabilitatea. Omul, sofer de taxi, imi ureaza bun venit in Australia si chiar interesat ma intreaba cum a decurs zborul. Dialogam putin, eu uimit de amabilitatea lui, el interesat de locuirile mele de bastina.
          Inutil sa va spun ca ajung la locatia inchiriata de citeva zile in putin timp. Obisnuit cu gropile si topaiturile soselelor Romanesti sunt putin intrigat de faptul ca aceasta calatorie este destul de lina. Omul a mers repede, fara sa evite gropi sau alte obstacole omniprezente in orasele mari din patria muma. Fara sa trag concluzii premature, ii multumesc omului pentru drum si tirandu-mi cele trei valize ma indrept spre usa vilei pe care cel putin 6 luni de zile o voi numi acasa. Chior de somn, Declan imi deschide usa mormaind un "Welcome man! come on in! i was expecting you!" Aratindu-mi camera mea. Ii multumesc cit pot eu de bine pentru faptul ca nu a dormit ca un raton si ca m-a asteptat desi era 6 dimineata. Rupt de oboseala, mai am puterea sa semnalizez partilor interesate lasate acasa faptul ca am ajuns cu bine si ma prabusesc pe pat pentru un somn binemeritat, intr-un pat care nu se misca sau trepideaza si mai ales nu zuruie.

Prieteni vechi si noi

     Surprinzator sau nu, aghiuta a decis sa-si ia concediu. Adicatelea de cand cu surle si trambite am decis sa-mi trambalez existenta la mare distanta de locurile de nastere, personajul a decis sa ma lase in pace. Nu imi fac griji ca nu va mai aparea caci acum, probabil ca se afla deja in "reckoning mode" pe noile tarmuri Australiene, gata sa-mi faca in necaz la cel mai mic gest necujetat al meu.
     Profitand de aceste zile linistite, numarind mai rau ca in armata AMR-ul, fac liste, inchid probleme, atita cit se poate bineinteles, caci, vorba lui Bula "Restul sa astepte". Intre felicitari venite de la prieteni, rude, amici, necunoscuti care afla de iminenta mea instrainare si rezolvarile zilnice de la job, am timp in sfarsit de prieteni noi.
     Exista cativa pe care ii apreciez nespus pentru eforturile pe care le fac in fiecare zi sa fie alaturi de cei care se incurca in itele intortocheate ale plecarilor peste hotare. Ei sunt cei care cu rabdare, mai in gluma mai in serios dar niciodata obositi sau plictisiti , ajuta, sfatuiesc, glumesc, sactioneaza, orice intrebare pusa lor. Ei sunt cei care apartin sit-ului www.emigrare.info. Am descoperit ca amicitiile si prieteniile se pot lega si la mii de kilometrii distanta, la fel de simplu ca aici loco. Am redescoperit bucuria de a ajuta si a fi ajutat, cam cum era pe vremurile tineretii mele, cand vecinii de bloc erau sociabili si comunicativi, nu incuiati si indiferenti.
     Mi-am facut cativa prieteni deocamdata de la distanta, in Australia. Nu stiu de ce m-am asteptat ca acestia sa fie mai ocupati, mai reci, mai inchisi, adica sa semene intrucitva cu ceea ce vad zi de zi in dulcele tirg al Bucurestilor. Gresit. Sunt veseli, comunicativi, si stiu sa puna intrebari, si sa dea raspunsuri. Stiu sa spuna nu si da cu aceeasi nonsalanta, fara sa jigneasca, nu se baga in sufletul tau si te lasa in banii tai, isi sustin punctul de verede admirabil, sunt concisi si fermi, si... sunt de origini diferite. pot spune ca acum corespondez cu canadieni, tailandezi,indieni,neozeelandezi si romani, toti raspanditi de-a curmezisul Australiei, in Melbourne, Brisbane, Perth, Sydney,etc. Toti sunt animati de acelasi dorinta " i want to live my life. Life cannot drive me". Si zau ca deja incep sa simt acelasi indemn, de a-mi trai prima zi din restul vietii mele fiind exact ca ei.
    O chestie interesanta cumva, este ca pe masura ce se apropie momentul decolarii spre noi orizonturi, ma dezbrac incet incet de mohoreala si lehamitea ce ma cuprinsese in ultimii ani. Am fost intrebat de nenumarate ori de ce fac acest lucru, adica de ce am decis sa plec, la o varsta la care altii incep sa renunte la anumite "nebunii ale tineretii". Initial am considerat valid raspunsul ce zace pe buzele oricarui Roman din zilele acestea; vreau sa nu mai traiesc cu sabia lui Damocles deasupra capului, grija zilei de maine, cosmarul creditelor, devalorizarea leului,etc. Acum stiu ca raspunsul este incomplet si mult prea lung. Raspunsul e simplu: Vreau sa traiesc. CU tot ceea ce este implicat in acest cuvant. Sa vad locuri noi, sa cunosc obiceiuri si oameni de la capatul celalalt al lumii, sa beau o bere fara sa ma gandesc la cine stie ce problema la job ramasa in suspensie, sa pot sa-mi permit sa sciu din nou, sa pot sa ma joc chiar daca virsta m-ar trece in categoria celor care nu prea mai au voie sa fie copii, Intr-un cuvant sa ma pot bucura de timpul ramas pina cand soarta va decide ca e destul.
   Multi dinte cei care m-au chestionat si au pus la indoiala acest nou inceput de drum, mi-au cerut sa le descriu diferentele intre acolo si aici. Sincer am incercat. Nu se poate. Acolo este o alta lume. Si al naibi sa fiu de nu am sa-mi infig dintii in ea sa prind si eu o particica, doar pentru a vedea ce gust are. Si daca-mi place poate mai vreau.

La aceste lucruri am sa ma gandesc maine

   Cand ajungi la o anumita varsta, sperantele si visele pe care le aveai cand erai holtei, incep sa paleasca in fata maruntelor aspiratii pentru ziua de maine. Realitatea te musca de partile "dorsocodale" mai rau decat ar face-o un roi de viespi intaritate de faptul ca le-ai zadarit cuibul, cu nevoi marunte dar necesare supravietuirii. Scoala desi gratuita a celui mic te seaca de ultimii 20 de lei pentru caiete, inca 200 pentru pantofii care cu siguranta nu vor rezista incercarilor dure mai mult de o luna si  inca alti lei pentru nu stiu ce concurs la care nu te induri sa nu il trimiti pentru ca vrei sa ii inoculezi spiritul de competitie. Uiti eforturile pe care le faci atunci cand te rasplateste cu un zambet si cu acea privire calda de copil, privire care iti ia parca cu mana orice durere si orice amaraciune.

   Si uite asa, pierdut in contemplarea propriei situatii, te trezesti impins inainte, desi teoretic acest lucru nu prea mai era posibil. Cum? Simplu. O licarire de speranta ti se iveste, fara sa o fi cerut, fara sa mai fi sperat la ea. Parca o mana cereasca, considerand ca destul ti-ai plins de mila navigand prin "meandrele concretului" incercand sa deslusesti "sinergia faptelor" absconse si indelung mediatizate ale prezentului, iti arunca in fata oportunitatea unei ultime calatorii de vis pe un tarim considerat de multi tarimul fagaduintei, tara lui Oz.

   Si uite asa te trezesti facand planuri din nou. Incepi din nou sa visezi cu ochii deschisi, incepi sa freameti din nou, visand la o alta lume despre care tu ai auzit numai in povesti. Desi pare nesabuit, sincer cred ca este posibil sa o iei de la inceput chiar si atunci cand varsta incepe sa isi spuna cuvantul si nu mai "preformezi" ca un "young wizard" in domeniul in care activezi.

   Si totusi se intampla.E imposibil de descris frenezia ce ma cuprinde atunci cand citesc despre minunatul tarim pe care am nesperata sansa sa il parcurg cu picioarele din dotare. Citesc si nu ma mai satur sa invat despre locuri, oameni, obiceiuri, lucruri pe care ard de nerabdare sa le simt cu toate simturile mele. Multi au luat drumul strainataturilor din varii motive. Nu voi face aici apologia motivelor mele. Ceea ce voi face insa va fi sa incerc, cu umilele mele puteri scriitoricesti, sa va aduc mai aproape un taram minunat si o tara care se numeste Australia.

  Nu stiu daca ma voi adapta acolo, daca voi avea succes, daca voi reusi in ceea ce se cheama pentru mine si cei dragi mie, o a doua sansa. Ceea ce stiu sigur insa este ca astept cu nerabdare sa incep si sa fac la fel ca aici, totul ca sa pot reusi. Sigur vor fi si momente grele, nimic nu vine de-a gata pe tava, dar, ca sa o parafrazez pe Scarlet Ohara, La aceste lucruri am sa ma gandesc maine. Acum dati-mi voie sa savurez marunta bucurie de a spera din nou.