Australia Day 4

       Dragii mei, oamenii astia sunt de-a dreptul pur si simplu...uimitori. Habar nu am cum reusesc dar chiar stiu sa traiasca si sa isi faca timp pentru ei. Timp in sensul ca se odihnesc, se distreaza, ies in oras, pleaca in calatorii in Europa. In Europa la care noi ne rupem, cei mai multi, de la gura ca sa rupem macar un concediu de sapte zile amarite in Italia, Turcia sau Franta.
       Ca sa revin cu picioarele pe pamant, am fost pur si simplu adoptat, asta ar fi cuvantul cel mai apropiat de realitate, de ceilati chiriasi ai vilei in care locuiesc. Nu m-am asteptat la o astfel de adoptie rapida dar sa intamplat. Comunicam, schimbam impresii, ne contrazicem, povestim aventuri, intr-un cuvant, socializam cu succes. Si cum cea mai buna metoda de socializare este la o bere, cu o bere in fata, asta am si facut. Noii mei prieteni m-au "scos in lume", bine, nu departe de casa, si mai ales cu transportul public, mergeam la o bere nu?
        Cum instrumentul de capturat imagini pentru eternitate ramasese acasa, deh asa a fost recomandat, ma bazez doar pe imaginea fotografica implantata de mama natura in subsemnatul. Inchipuitiva deci dragii mei, o sala impartita in trei segmente. Primul mai mare si ma generos, gazduieste un bar chiar in centrul sau. Dotat cu ultimul raget de ustensile de turnat, scurs, stors, zdranganit, shake-uit, dozat si frezat bauturi, ornamentat la extarior cu un furnir de culoarea mahonului, cu blatul din marmura neagra, respectiva instalatie ocupa mare parte din centrul spatiului. In celelate doua segmente sunt mese joase cu scaune tip taburet, unul din spatii fiind separat de celelate printr-un paravan destul de gros. Initial am crezut ca e doar un argument arhitectonic dar mai tarziu am descoperit faptul ca spatiul din spatele paravanului era amenajat ca un spatiu destinat dansului.
       Bine, nici nu era prea greu de stabilit ce si cum in spatele paravanului deoarece muzica rasuna din directia aceea, surprinzator insa la un nivel acceptabil, in cat sa te poti intelege cu partenerul sau prietenii fara ca a doua zii sa inghiti strepsils pe banda rulanta ca sa contraacarezi vocea de cocos strins de testicule. Oameni de toate culorile, rasele,natiile si limbile, populeaza instalatia de distractie, dansand, discutand, razand. Ce ma uimit a fost faptul ca se distrau de minune. Oameni cu varste intre 20 si 50 de ani dansau, beau cu masura si se simteau bine. Poti dansa singur, in grup, in fite, fara fite, nimeni nu te judeca. Poti sa dansezi cu cine vrea sufletul tau, nimeni nu te da la oparte. Aici esti pentru a te distra. Bine. Mai sunt si exceptii dar nici nu apuci sa zici miau ca baietii de la secu isi fac aparitia si esti invitat frumos sa iei drumul strazii fara drept de apel. Zau ca cele trei ore petrecute in aceasta locatie mi-a lasat o amintire placuta. M-am simtit mai bine ca in discotecile si localurile din tara. Nu vreau sa fac comparatii dar asa m-am simtit eu.
      Duminica e o zi de revenire la realitate in Australia. Dupa ce creierii au fost incercati de alcool, duminica se rezolva durerile de cap. Cum subsemnatul nu le are cu alcoolul, a se intelege ca beau cu masura, durerile de cap nu sunt o problema de care sa ma preocup duminica. Ciorba de perisoare insa, e o problema, la fel de mare ca aceea de a calca camasi. Drept pentru care, desi aveam un sictir mai mare decat cel pe care il vea Ismail cand facea ciorba pentru ghiauri, m-am apucat intai de calcat si apoi de ciorba. Nu mai intru in amanunte referiotare la ingrediente si nici de faptul ca inca nu am descoperit unde naiba gasesc marar, varza murata si bors. Am reusit sa termin in timp record cele doua operatiuni fara sa imi tai nici un deget si fara sa ma pirlesc cu talpa fierului. Ai mei ar trebui sa fie mandrii de mine.
      Cum toate erau in regula, am decis ca se impune o vizita solo, in inima orasului. Bine nu chiar in inima lui ci mai pe undeva pe la periferie, oprire obligatorie, Opera House. Inarmat cu pozarul HD,XS,MS,DDRFS si alte IS-uri fiecare dintre ele insemnand ceva lovele, de care am scapat repede punand masinaria pe manual, ca asa imi place mie, am descins in Circular Quay, indreptandu-ma catre faimoasa cladire.

Circular Quay, pe linga faptul ca paveaza drumul catre Opera House, este in acelasi timp si port pentru o serie de ferryboat-uri fie de agrement fie de business. De aici poti face citeva tururi ale celor mai importante atractii, sau poti ajunge la munca calatorind lin si placut pe calea undelor. Tot felul de vapoare, barci, barcute, cutere, scutere si alte masinarii special concepute pentru deplasarea pe apa, misuna prin Circular Quay,  intr-o deplasare aparent haotica dar controlata. Oameni vin si pleaca, se imbarca si debarce de pe ele, razand, zambind, discutand si gesticulad aprins, oprindu-se sa manance ceva la cele citeva restaurante in aer liber disponibile sau oprindu-se ca sa admire munca unor artisti sau amatori, prezentata direct pe caldarim.
     Un astfel de artist este si Marco, daca i-am retinut bine numele, desenator sau grafician. Face ceea ce face din pasiune, si asta se vede din desenele pe care le-a asternut deja pe cel putin zece metrii patrati de pavaj.

Primeste si da sfaturi, discuta cu oricine are sa ii spuna ceva, isi impartaseste experienta in arta, grafica, design, cu nosnalanta si un zambet strengresc in coltul gurii. Lucrarile sale atrag o multime de curiosi, care se aduna in jurul minunatiei de pe pavaj si se rotesc in jurul ei pentru a avea o imagine mai buna asupra produsului finit. In special copii sunt cei care admira si se bucura de ceea ce artistul, cu mana sigura, zugraveste in culori vii pe hartia intinsa direct pe asfalt. L-am surprins discutand aprins cu un admirator al lucrarilor sale, despre culorile, tonurile si tematica folosite in pictura pe care o prezinta cu nonsalanta. Artist cersind discret prin simpla prezentare a muncii sale, imbracat in haine care ilustreaza o parte din eforturile pe care le face pentru a supravietui, deseneaza cu convingere scene pentru copii.

 Si bineinteles ca acestia, mai abitir ca un "conosseur", judeca imaginile zugravite, emitand comentarii pertinente, admirand si bucurandu-se de multitudinea de culori si scene reprezentate, neluind in seama ca totul este afisat in plina strada, pe un trotuar si nu intr-o expozitie. Nu mi-a trebuit mult sa inteleg a este o alta metoda, e adevarat mult mai discreta si bineinteles ca mult mai frumoasa de a cere ajutor fianciar. Comparatia cu mana intinsa nu se poate face deoarece acest om presteaza si produce ceva ce iti poate incanta ochiul pentru citeva zeci de minute, incantare care pe unii ii face sa isi deschida punga si sa arunce discret in cutia pusa la vedere citiva centi sau chiar cinci zece dolari. Ma asteptam sa fie izgonti ca un caine oropsit si lucrarile lui sa fie terfelite in vant. Dar nu. Aici cel putin nu se intampla asa ceva. Se pare ca Australia a invatat inaintea altor lumi ca respectul pentru munca unui om, indiferent de unde este ea expusa publicului, este sacru. Surprinzator pentru o natie creeata numai din emigranti. Te-ai fi asteptat ca acest turn Babel sa nu reuseasca sa se inteleaga si sa stabileasca reguli de convietuire atit de trainice si totusi reuseste sa o faca cu succes. Respectul, condescendenta, consideratia pentru munca depusa, sunt elemente prezente zi de zi, elemente de care ma lovesc eu zi de zi.
     Dar am luat-o razna si am divagat de la subiect. Parasindu-l pe italian, nu fac nici doi pasi, hai sa zic vre-o cinci, si ma intalnesc fata in fata cu Hollywood-ul. Da! Da! Ma rog nu chiar cu tot Hollywood-ul ci numai cu un personaj care ne-a descretit fruntile generatii intregi si ne-a facut sa trecem mai usor peste greutatile vietii.

Sosia celui care a fost Charlie Chaplin, cel care a luat in deridere toate regulile impuse de sistem si societate, rade, canta si danseaza, la portile Circular Quay-ului. Cand sprijinindu-se de un stalp, imitand schemele celebre ale monstrului sacru pe care il reprezinta, Charlie made in Sydney, sau cine site importat in Sydney, atrage si el o multime de curiosi de toate varstele. Bine, omul nostru seamana destul de bine cu originalul dar pe linga faptul ca imita miscarile si gesturile acestuia, adauga ceva din personalitatea sa personajului, facandu-l in acest fel mai atractiv si mai interesant. Am ramas in jurul sau, incercand sa surprind urme de oboseala si lehamite. Nu se vad. Omul este genuine, intra in pielea celui pe care il reprezinta, incantand trecatorii si atragand colii ca un magnet. L fel ca si pictorul de mai devreme, se integreaza in peisaj, facand parte din atractiile de moment ale locului in care se afla. Da e un cersetor si acesta. Dar zau ca e unul frumos. Imi aduc aminte cu cita nerusinare cersea o reprezentanta colorata a natiei la portile unei biserici in Dublin, fara sa faca nimic, intinzand mana si injurand romaneste daca cineva nu ii dadea nimic. Zau ca omul asta merita milt mai multa atentie si consideratie. El chiar daca cersete, munceste si se straduie sa iti ofere ceva in schimbul monezilor pe care le primeste. Nu m-am putut abtine si am facut mai multe poze cu Charlie. Asa doar din cauza nostalgiei fata de personaj.

   Si iata in sfarsit si cladirea in cauza, cea pentru care am venit. Mii si mii de cuvinte au innegrit pagini de ziar sau sofisticatele si lucioasele reviste de calatorie, descriind in cele mai mici amanunte arhitectura, eforturile de constructie, culorile, "panzele" sau ce or reprezenta arcele ce parca taie cerul in bucati. Senzatia este coplesitoare, sa te aflii la baza monstrului din beton si sticla, si sa il poti atinge. Sa simti in obraji briza de seara, daca se poate numi asa vinticelul destul de taios care sufla fara oprire, sa poti sa te intorci si sa cuprinzi dintr-o privire apa, panzele, podul, casele insiruite ca margelele de o parte si de alta a portului, navele militare sau de transport orinduite cuminti in dane sau docuri asteptand semnalul de a pleca la drum. Desi este duminica seara, locuitorii se pare ca au iesit la o promenada si eventual un pahar, pe terasele din jurul cladirii. Blitz-urile licare la fiecare pas, fiecare incercand sa imortalizeze una sau mai multe imagini de neuitat cu iubita, familia, copii, amanta sau pur si simplu prietenii. Terasele sunt pline si surprinzator, in sudina, muzica curge si se imbina cu atmosfera. Caci da dragilor, una bucata grup de cantautori, anima si completeaza atmosfera, performand live la una dintre terase. Sunt in ton cu orasul, locul, vremea frumoasa, racoarea care se la sa din ce in ce mai pregnant, anuntant venirea inexorabila a serii.

   Amurgul se instaleaza incet peste oras, schimband culorile stralucitoare cu tonurile calde rosiatice ale asfintitului. Lumini incep sa se aprinda peste tot in jur, dand mai multa putere mirajului ce se rasfrange in valuri. Trebuie sa recunosc ca si pentru acest moment am venit. Soarele topindu-se in spatele cladirilor, inrosind apele si orice alta suprafata vitrata, te lasa cu gura cascata si chiar nu mai stii in ce directie sa te unit mai intai. Colo Podul are jumatate din piloni in flacari ar cealalta jumatate parca e fum. Verdele ce inconjura casele de pe maluri se intuneca, de ici si de colo itindu-se licaririle luminilor de la case, semanand cu niste licurici decisi sa incropeasca un alai de nunta. Portul isi aprinde recile lampi fluorescente, incercand sa spulbere ceva din intunecimea care se apropie, dar fara succes prea mare.

Charlie, parca patruns in sfarsit de frig si oboseala, sa decis sa isi faca bagajele si sa plece acasa. Habar nu am daca acel acasa ezista pentru el sau daca nu. Atractia de peste zi, acum readusa cu picioarele pe pamant, isi strange recuzita cu tristete. Incerc sa mai surprind citneva imagini ale celor care ma inconjoara, insa oamenii deja sunt din ce in ce mai putini in zona, singurii care se incapatineaza sa ramana sunt cei care stau in preajma incalzitoarelor cu gaz prezente in fiecare bar sau restaurant. Desi activitatea maritima sa incheiat mai poti vedea cite o salupa ratacita incercand sa taie intunericul ce acum a pus stapinire pe intregul port. E timpul sa-mi indrept si eu pasi catre tren. Surprinzator sau nu, in zona in care locuiesc, autobuzele, mai ales duminica pot veni si din doua in doua ore. Si zau ca nu vreau sa ajung sa tremur in statie la ForestWay. Dar tot nu ma rabda sufletul sa mai trag citeva cadre cu skyline-ul orasului vazut dinspre Circular Quay. Va las sa il admirati si voi.

 PS: Am facut mai multe poze nu numai cele prezentate aici. Ele pot fi vazuta la adresa: http://s1204.photobucket.com/albums/bb407/d_oilen/Australia/

Australia -Day 3

    Ok. Stiu. M-am lenevit o sa spuneti. Nu am mai postat de citeva zile.Nu-i asa. Adaptarea la noile conditii de trai este destul de anevoioasa. Deh, spunea cineva ca e greu sa te inveti cu binele... sau e usor... nu-mi dau seama inca. Lupta cu JetLag-ul, politetea celor din jur, frumusetea locurilor nou descoperite, eforturile de integrare la noul job, legarea de noi prietenii, toate iau timp si sunt uneori anevoioase dar te rasplatesc la finalul zilei care trece. 
     Am ajuns, dupa cum stiti si bineinteles ca am pus de o raceala sanatoasa, mana lui aghiuta dealtfel. Incornoratul mi-a pus una bucata raceala, ceva ce nu am mai vazut de multi ani de zile. Insa ca tot romanul, cu bazele in paracetamol si nurofen, cu backup in supe de pui si alte leacuri babesti, am mers inainte si totul e in regula acum. Ziceam de supa...de pui...Ei asta e o poveste draguta pe care vreau sa v-o impartasesc.
    Deci trageam eu tare la buhait si suflat nasul, si-mi aduc aminte ca un remediu minunat e o supa de pui ca la mama acasa, numai buna sa reduca efectele racelii ce facea ravagii cu subsemnatul. Zis si facut. Vestitul Wolworth, e plin de cam tot ce iti trebuie, mai putin marar si telina, dar astea nu erau esentiale la o supa de pui, asa ca plimbarea e scurta iar ingredientele sunt achizitionate urgent. Acasa, prada este intinsa pe masa de lucru, si ma apuc de o supa neaosa romaneasca de pui. Intre timp, vecinul meu de apartament, Irlandezul, buhaia si el la unison cu mine, lovit de aceeasi pacatoasa raceala, de parca aghiuta lovise  doi la pret de unul, numai asa ca sa isi demonstreze capacitatile.
    Supa se termina de confectionat si are, uimitor, acelasi gust ca acasa. Licoarea firebinte, asezonata cu bucatelele de pui aluneca frumusel pe gat in jos, inducand fiori placuti de acasa, de bine, si parca si raceala mai trece un pic si nu isi mai face de cap. Vecinul meu, buhaie in continuare. Cum ramasese destula supa pregatesc un castron si , cum il prind in zona comuna i-l ofer. Omul se uita cu o fata neincrezatoare la mine, dar accepta bolul. Ii spun ca o sa se simta un pic mai bine dupa ce o sa ingurgiteze produsul si omul se apuca de lingurit. M-a uns pe suflet cind la sfarsit cuvintele lui au fost simple dar incarcate de multumire. "That's great stuff chef, thanks mate. thankyou". Si uite asa , cu un castron de supa de pui, am reusit sa-mi mai apropii pe cineva. Si egoistul din mine sa simtit bine cand cu un gest marunt, am reusit sa aduc un gram de alinare unui strain.
    Si fiindca e vorba de straini, am mai intalnit doi. Doi romani, relocati aici de citiva ani, tineri frumosi si fericiti. M-au luat intr-o plimbare minunata in zona Gordons bay Bondi walk. cred ca au fost mai mult de 20 de kilometrii parcursi pe jos cu ei. Am vazut, spledoarea soarelui reflectat in stropii de apa ce se sparg de stincile tarmului, curajul surferilor in lupta cu valurile destul de inalte, cel putin dupa parerea mea, Cu ajutorul celor doi sia minunatei lor cutii de inghetat imagini, pot acum sa va arat o mica particica din ce am vazut eu aici.

   Frumos nu?, Superb as zice. Dar asta sa nu credeti ca este totul. Vietati minunate, cu sau fara picioare populeaza aceasta vasta intindere de apa frematind si infruntind valurile inspumate, ca intr-un minunat spectacol bine orchestrat. Amicii mei cei dragi, mi-au spus ca din cand in cand in zona se vad balene, pufaind coloane de apa si aer la verticala oceanului, facandu-si simtita prezenta, fie in cautarea vreunui banc de pesti ratacit fie in urmarirea directa a unor ambarcatiuni ce se avanta deseori despicand apele inspumate si sarate ce se intind parca la nesfarsit.

Dar nu a fost sa fie ziua balenelor. In schimb am fost rasplatiti cu o ceata de delfini ce se pare ca descoperisera citiva pesti in locul in care sunt fotografiati si se hraneau cu sarguinta, fara sa ia in seama agitatia de pe tarm. frumoase creaturi. Chiar si de la distanta asta, miscarile sunt suave dar extrem de rapide, si ai tinde sa zici ca mai mult se joaca sau indeplinesc un ritual obscur delfinesc, pina cand realizezi ca defapt se hranesc.

    Animalele nu se simt deranjate de prezenta omului. Omul, mai stangaci dar curajos si temerar, infrunta si el valurile dar de data asta cu intentia vadita de a se simti bine. Surferi de diferite virste, toti dotati cu placi si costume de neopren, e totusi iarna nu?, se avanta curajosi in calea valurilor ce isi croiesc drum catre tarm. Mai indemanatici sau mai incepatori, curajossii se avanta pe crestele inspumate, incercand sa isi tina echilibrul cit mai mult si in acelasi timp sa execute figuri acrobatice de mare sau mica complexitate.Este minunat sa privesti aceasta desfasurare impresionanta de forte, ce se lupta cu crestele spumegande. pare ca o lupta nesfarsita intre titani. Insa in aceasta lupta nu sunt, in genera, suflete ranite, vieti pierdute sau familli vaduvite. Lupta se masoara in strigate victorioase sau la aplauzele specatorilor cand unul dintre surferi reuseste o figura mai complicata si mugetul valurilor ce se sparg inspumate. De fapt nu e o lupta. Este o comuniune incantatoare intre om si natura, poate una dintre putinele fara urmari fatale pentru cea din urma.

    Aminteam undeva mai inainte, ca este iarna. Ei bine da. Daca se poate spune iarna intr-o zi in care la amiaza temperatura aerului ajunge chiar si la 20 de grade, momenti in care mai mai ca iti vine sa-ti dai izmenele jos si sa incerci apa cu propriile puteri. Si zau ca as fi facut-o daca nu mi-ar fi atras atentia amicii mei ca mai am ceva neobisnuit de vazut.
   Si atunci dragii mei am realizat ineditul situatiei. inchipuitiva ca totusi, in Australia, aceasta perioada a anului este trecuta la categoria sezon rece. Iar in timpul sezonului rece, se organizeaza evenimente
 specifice nu? Pai ce Australienii sa fie privati de astfel de momente? Sa nu vada ei gheata decat in munti si in zonele situate mai in interiorul continetului? Nu. Asa ceva nu se poate. drept pentru care, australienii, oameni cu multa imaginatie si spirit practic, fac ei cum fac si pun macar de un patinoar. Ce este interesant este ca ei patineaza in tricou cu mineca scurta si in fundal surferii isi vad de treburile lor. Au imaginatie nu? Sa puna patinoarul direct pe plaja. fiecare poate alege ce mod de recreere isi doreste chiar daca ambele au la baza acelasi element comun, apa.
   Va spuneam mai demult ca aici oamenii sunt altfel. Un exemplu al acestui altfel ar fi grija pentru cel aflat in dificultate sau in nevoie. Sa nu credeti ca aceasta grija se rasfrange numai asupra speciei cu doua picioare din care facem parte. Nu. Ca primate inteligente, grija acestora se rasfringe asupra a tot ceea ce este viu si misca sau traieste. In plimbarea noastra minunata, am intalnit la un moment dat un grup de oameni care se strinsese intr-o zona un pic mai stincoasa a coastei. Apripiindu-ne de acea zona, am descoperit ca pe o stinca, la destul de mare inaltime fata de ocean, se afla o foca, aparent ranita. Nu mica mi-a fost mirarea cind, dupa citeva secunde de gandire, prietenii mei au pus mana pe telefon sa sune serviciile de urgenta pentru a veni in ajutorul animalului. Mai ca mi-au rasarit lacrimi la coltul ochilor. In orice lata parte de lume, probabil ca evenimentul ar fi fost o atractie fantastica. Oamenii s-ar fi apropiat de animal si l-ar fi impuns cu bete, lovit cu pietre sau ar fi incrcat sa il ia in brate pentru o poza. Aici nu. Toti pastrau o distanta respectuoasa, lasand animalul in legea lui dar, cum am aflat mai tarziu, cerind ajutor si sprijin pentru mica vietate.

   Da. Oamenii veneau in ajutorul animalului si autoritatile in loc sa spuna ca nu sunt interesati de astfel de evenimente, au comunicat faptul ca stiu despre eveniment si monitorizeaza atent situatia. SI asa era. O tinara domnisoara pe care la inceput nu am putut-o distinge dintre cei care erau acolo, probabil medic sau pur si simplu observator, ne-a explicat faptul ca animalul nu are nimic si ca doar se odihneste incarcandu-si bateriile pentru drumul pe care avea sa il parcurga in continuare caci am inteles tot de la ea ca zona in care se afla, nu era in drumul obisnuit al focilor.
   Am ramas uimit. Sunt defapt in continuu uimit de aceasta lume in care, diversitatea limbilor si a culturilor nu face decat sa apropie oamenii mai mult, sa ii faca mai buni, mai apropiati de natura, mai grijulii si mai frumosi. La finalul excursiei, noii mei prieteni m-au condus pina acasa. Nu am stiut cum sa le multumesc mai bine. O fac acum, inca o data, multumindu-le ca exista, ca sunt parte din noua mea viata pe aceste meleaguri, meleaguri pe care si cu ajutorul lor am inceput sa le descifrez.